Alteritatea unei deveniri. Colegiul Național Iași: 190 de ani*

Cu timpul, murim.

Ne grăbim să murim.

Cu noaptea, ne întunecăm.

Și întunecăm lumea.

Setea e singura lumină.

Acolo nu se vorbește

Cuvântul se bea în tăcere.

În ploaie.

În Dumnezeu.    (Zacharias Lichter)

 

În poticnirea aceasta roditoare a scrisului, pe care o simt de fiecare dată aceeași, mă gândesc mai întâi că ceea ce va urma acestor rânduri nu este altceva decât un exercițiu interior, pe alocuri dureros, dar în final fericit, de anamneză. Pentru că nu sunt niciodată sigură că momentele care se fac trecute nu au fost vis, iar posibilitatea realității mă întristează. Așa că, în continuare, voi fi vocea unei amintiri, a unei povești sau poate chiar, pe alocuri, a unui basm care e aproape de-a încăleca pe-o șa.

În prima zi de școală din clasa a cincea aveam puternica impresie că toată școala mea, Colegiul Național, încăpea și era perfect cuprinsă în corpul C, pe holul de la parter, în clasa din colț și lângă umărul doamnei Petronela.

Îmbrăcam în fiecare dimineață uniforma cu o mândrie nemăsurabilă și, pentru că eram un copil timid, credeam că așa pot vorbi. Pe atunci știam să fiu obosită doar după două ore de matematică și bucuroasă până la roșeața obrajilor când îmi citeam câte o temă migălită la română.

Eram fascinată, scufundată într-o emoție tulbure și indefinită când venea vorba de Micul Prinț sau de Povestea fără sfârșit a lui Michael Ende – pe care o citisem curajos și febril, aproape fără să-mi dau seama ce se întâmpla cu mine și care mult timp mi-a fost cartea de pe noptieră, de lângă cap. Primele mele stângace și copilărești încercări de a scrie le-am văzut tipărite, încadrate în pagină și printre imagini în revista școlii, Spre lumină. Avusesem o temă la istorie, Ce înseamnă 1 decembrie pentru tine?, iar eu, într-un exces de zel, ca întotdeauna când e vorba de cuvinte, am scris despre bunica și fratele meu, despre iubire și credință, lucruri mari, dar pentru care aveam o intuiție răsărită, cred eu, tot din literatură. Am avut atunci sentimentul că pot și eu să scriu și că iată, nici nu e chiar așa de greu. Eram într-adevăr naivă, dar din naivitatea aceasta a izbucnit privirea inocentă și tot ceea ce am scris, cu creionul și pe caiete mici, dictando, în acea vreme. Respectul pe care îl port acestei școli provine deci, și din faptul că în spațiul ei am ieșit lent, dar sigur, din făgașul meu interior în care se învârteau doar emoții și cuvinte aranjate nepotrivit și stângaci și am avut curajul de a-mi vedea tipărite în revistă frânturi răsfrânte din mine.

Tot pe-atunci i-am descoperit pe Nichita Stănescu și pe Marin Sorescu și i-am citit mult timp, fără să-i înțeleg, dar bănuind o revenire ulterioară și fericindu-mă cu limba aceea nouă, poezia, care-mi suna atât de neuniform, necizelat și nebunesc, dar care-mi crease dependență. Și-apoi am vrut și eu să scriu ceea ce cu fast mi-a plăcut să numesc „poem” – cinci strofe fără rimă, pentru că așa văzusem că se face și pe care nu le-am arătat nimănui. Îmi amintesc doar că eu vorbeam acolo despre stări și imagini firești, estetice, ca de exemplu un om care stă pe scaun în fața focului și niciun ochi de pește, nicio tâmplă izbită de stele ca la Stănescu. În clasa a șasea am avut iluzia că înțeleg și scrisesem un comentariu uriaș pentru mine cea de atunci despre poezia Cântec, 5 pagini redactate mic și caligrafic și muncite cu dragostea mea de literatură abia născută, clipind din fașa improprie a lecturilor de-a valma. Îmi vizualizez încă pașii pe holurile școlii, când mă uitam scrutător la portretele personalităților de pe coridorul de la etajul unu, foști profesori sau elevi ai liceului, și purtam polemici aprinse cu mine sau cu profesorul de română, imaginând potriviri de cuvinte pe care le uitam până în clasă și trezindu-mă din transa aceasta când coboram până la magazin și întrebam dacă mai sunt covrigi, sau când salutam vreun profesor.

Am umplut pereții Colegiului Național de poveștile mele, le-am sădit adânc, dându-le ghes prin cuvinte, prin stările și emoțiile fiecărei vârste pe care am traversat-o până acum în spațiul generos al acestei școli, de după care eu mă ivesc din ce în ce mai neobosită, de multe ori nepregătită și mai mereu debusolată de gratitudinea viitorului.

Mai târziu, am descoperit valoarea prieteniei unui dascăl și printre puținele, dar fundamentalele motive de recunoștință pe care le port olimpiadei de limba și literatura română se află și apropierea caldă, lirică și atât de roditoare în sufletul și conștiința mea, mai mult decât în mintea și abilitățile scriitoricești, dintre mine și profesoara mea de română din gimnaziu. Mi s-a spus apoi în liceu de către noul meu diriginte că până undeva în clasa a unsprezecea, prietenia dintre elev și profesorul său nu își poate atribui încărcătura afectivă reală, că e mai degrabă improprie, iluzorie. Pentru mine însă, omul care mi-a deschis ochii în fața cărților, a filmelor, care m-a îndepărtat atât de mult de paradigma școlară a obiectului limba și literatura română, încât de multe ori am rătăcit, care a înghesuit în mine haotic, pentru că altfel nu se poate la 12 ani, artă, artă și atât, primul adult în fața căruia am simțit că pot recunoaște că sunt îndrăgostită nu a îmbrăcat altă formă decât cea a unui prieten. Revelația ulterioară a acestei întâlniri s-a referit, în schimb, la Colegiul Național. În spațiul poveștii mele, s-au găsit oameni care să se așeze și să asculte. Aceasta este bucuria pe care învățământul nu o înțelege sau o ignoră, pentru că e o excepție atât de rară ca o deraiere aproape deranjantă; e o emoție care nu are de-a face cu lecții, note, randament, sociabilitate în interiorul colectivului clasei. Nu e nici bucuria unui zece, nici cea a sfârșitului ultimei ore din zi.

Am învățat în Colegiul Național valoarea prieteniei, a alegerilor, am luat lecția demnității din nedemnitatea mea și din orgoliul altora, am înțeles că personalitatea înseamnă individualitate, onoare, dar și respect, că din deziluzie, ca și din dragoste, se naște puterea și că a fi curajos înseamnă a nu te opri niciodată din a vrea să cunoști.

De aceea poate, gimnaziul a trecut pentru mine ca o răsuflare ușoară în expectativa grandioasă, pe atunci, a celor patru ani de liceu. Iar ceea ce a urmat și se va mai povesti este încă un capitol al recunoștinței mele pentru Colegiul Național. Îmi trăiesc în continuare viața de elev cu umbra primelor păreri din clasa a noua conform cărora, în liceu, profesorii se transformă: din dascăli în personaje. Iar primul om care mi-a confirmat aceasta expresie a mirării (Se poate și așa?) a fost noul profesor de limba română. Există, acum, un sentiment al libertății, al comunicării deschise, creative, aproape ireal de conceput anterior pe care îl aduc orele de literatură, astfel încât pășesc în librării și încep să mă deprind cu bucuria de a descoperi o carte de care nu a mai auzit nimeni, de a scrie și-apoi de a șterge totul, pentru că simt că scriu nesincer, trucat și de a mă găsi în fața temelor fără vreun sentiment de povară, de orgoliu sau de suficiență, ci pur și simplu de plăcere autonomă și crescândă. Am descoperit apoi în istorie un soi de literatură matematică și așa am învățat să o învăț. Uneori, totul trebuie să ia forma unei povești ca să devină mai facil. M-am ambiționat să citesc filosofie, citesc uneori două trei pagini într-o oră ca să reușesc să înțeleg și să-mi asum. Mi-am zis că acesta e un moment al reiterării revelației din clasa a cincea, când îl descoperisem pe Nichita Stănescu. Liceul, până acum, îmi pare un moment prelung, aproape de livresc, uneori straniu, al avântului de a cunoaște. Mai mult decât atât, al senzației că nu știi nimic, socratic vorbind. Și-apoi al iluziei că știi totul, tineresc și năvalnic. Setea e singura lumină.

Colegiul Național este spațiul care a primit generos și a ordonat blând, cu foarte multă răbdare, dezordinile și impropriul fiecărei vârste pe care am traversat-o ca elev al acestei școli. Mi-am dorit uneori mai multă libertate, ca să realizez peste ani că limitele impun creativitate, răbdare și maturitate în acceptare.

Am râvnit patru ani de gimnaziu la patru ani de liceu în care să scriu mult și nestingherit, să citesc, să studiez literatura și atât, ca să realizez apoi, după nici doi ani, că limba română, cărțile și mai ales poezia sunt un soi mai exotic de matematică pentru că ordonează și vindecă până la recidivare nebunia care le naște. Colegiul Național, spațiul și nu școala, mi-a insuflat valori despre care nu știam că există, greu asimilabile pentru că sunt greu de acceptat. Purtându-le, mă plimb uneori pe același hol de la etajul unu, după ora trei când școala e mai tăcută și aproape goală, bâjbâind după poveștile mele, construind altele, uitând iar potriviri de cuvinte și așa mai departe. În liceul meu, nimeni nu obosește niciodată și nu se oprește din a povesti.

 

*Anul acesta, pe 23 ianuarie, sărbătorim 190 de ani de la înființarea celei mai vechi și, spunem noi, a celei mai bune școli din Iași și din Moldova. Deschidem așadar cel de-al X-lea an de Alecart cu un Supliment dedicat poveștii Colegiului Național Iași. Textul semnat de Ioana Tătărușanu reprezintă editorialul unei ediții Alecart ce stă sub semnul dialogului viu dintre elevi/ absolvenți și profesori.

**Foto: Andrei Cucu, Alina Sava, grafica de pe coperta Suplimentului: Ioniță Benea

Loading Facebook Comments ...
Loading Disqus Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.