O, oameni, oameni, oameni, / Semănați cu iubire cărările / O, voi, oameni, voi, oameni / Minunați (Oameni, Aurelian Andreescu)
A existat un timp în care încă știam (și ni se permitea) să ne bucurăm de ceea ce suntem. Un înainte când oamenii se vedeau, se ascultau, se vizitau, întrebau unul de altul. Când existau cuvinte care chemau iubiri și țeseau apropieri, când tăcerile erau ocrotitoare. Când ieșeai alături de cineva pentru a fi împreună, nu pentru a cumpăra un trup. Când cei de lângă tine erau oameni, nu date îndosariate, nu obiecte ce trebuie plasate, nu mărfuri ce pot fi cumpărate, nu carcase reduse la a face ceva, subsumate obligației de a munci și de a manifesta recunoștință față de sistemul pentru care viața lor nu înseamnă nimic și unde nu există libertate, nu există certitudini, nu există viitor. Doar un prezent în care aparenta ordine ascunde forme monstruoase de dezumanizare. A existat un înainte când lucrurile simple erau la îndemână și pasările colibri zumzăiau căutând nectarul florilor. Un înainte când era posibil ca una dintre ele să se așeze pe degetul unui copil și apoi să-și ia zborul – un moment de grație. Ar fi trebuit să fie un semn de mare noroc. Asta dacă lumea ar fi păstrat contururile de atunci.
foto: Diana Pălădescu
Există un motiv pentru care nu știm nici măcar cum ne cheamă.
În prezentul în care suntem transpuși în spectacolul adaptat de Florin Piersic Jr. după un text de Garret Jon Groenveld trebuie să fim recunoscători pentru ce ni se dă. În fapt, pentru ceea ce ni se ia spunându-ni-se că ni s-a dat. Pentru că suntem transformați în sclavi ai unui sistem impersonal. Care ne cere nu doar timpul, nu doar energia, ci sufletul. În care am uitat să ne vedem unul pe celălalt. În care deviza este: Poți să mergi, poți să muncești – suspect de asemănătoare cu Arbeit macht frei/Munca te face liber (și știm deja ce a însemnat a fi liber la Auschwitz), foarte aproape de lozincile oricărui sistem ce a evacuat omul în favoarea unei idei despre om, reducându-l la un instrument într-un uriaș și absurd mecanism de depersonalizare. Nu contează cine sau cum ești, pentru ce te-ai pregătit să devii, cum arată viața ta în singurătate sau în doi, ce visuri ai. De fapt, lumea din Colibri e o lume fără visuri, fără dorințe, fără intimitate. De ființe cu gesturi identice, care-și pasează de la una la alta cuvinte goale, clișee, exprimări redundante. O lume în care cuvintele ce ar trebui să te exprime sunt doar forme sonore ce umplu spațiul dintre două persoane, deposedate de orice sens prin mecanica repetiției, de orice posibilitate de a transmite ceva. Iar celelalte, cuvintele sistemului, au forța unui verdict, plasându-te undeva în inumanul mecanism pe care îl susții prin munca prestată. O lume în care, după ce ești eliberat din burta sistemului (din burta chitului), la finalul programului de lucru, pășești într-o realitate pe cât de terifiantă, pe atât de stearpă și de cenușie: ești prea obosit pentru a face orice altceva mai puțin a ajunge într-un apartament unde să-ți închei ziua la semnalul sonor stabilit. Nu înainte de a livra un raport, o dare de seamă. Despre ce ai făcut, ce ai văzut, ce ai aflat. Pentru că ești un cetățean vigilent. Pentru că ești parte a sistemului și trebuie să consemnezi, să raportezi, să te transformi în informator. Totul reglementat. Totul aparent la vedere. Pentru a descoperi că nimic nu e ceea ce știi că este. Că tu cunoști doar o față a sistemului. Probabil cea mai inofensivă. Că există multe altele. Imunde. În care a dispărut de mult orice graniță dintre bine și rău. Orice conștiință.
foto: Mariana Ciobănică
El a zombit, adică el s-a transformat. Era un om bun, care zâmbea și apoi a devenit un monstru însetat de sânge.
În acest spațiu aproape aseptic și monstruos tocmai prin reducția gesturilor și prin exasperanta monotonie impusă celor ce se află, fără a fi întru totul conștienți, prizonieri în ea, slujind un mecanism inuman, carcasa se fisurează și, pentru o fracțiune de secundă, un om redevine om. Nu pentru cel de lângă el, ci pentru sine însuși. Permițându-și să simtă, să gândească, să-și amintească. Ieșind din rol. E un singur moment, chiar înainte ca mașinăria să-l zdrobească definitiv. E un singur moment în care lacrima ce curge pe obrazul unui bărbat ce până cu puțin înainte făcuse parte din sistem, slujise sistemul, fusese sistemul însuși ne arată că în spatele unui funcționar plasat undeva la periferia acestui mecanism e un om care simte. Nu un funcționar, nu un revoltat, nu un terorist, nu un acuzat, ci doar un om ce are încă sentimente. Și care dintr-un instrument al sistemului devine o marionetă a lui. Mașinăria în care era un pion s-a transformat într-un cumplit mecanism ce îl trimite direct în brațele morții. Nu fiindcă a greșit, ci tocmai fiindcă suspiciunea transformată în acuzație s-a dovedit a nu fi adevărată. Iar mecanismul nu poate greși. Mai mult, din momentul în care cineva a văzut chipul hâd al realității, el trebuie expulzat.
foto: diana Pălădescu
Știu că sunteți de partea cealaltă.
În esență, în Colibri, lumea din biroul celor doi agenți de plasare pe piața muncii e foarte apropiată de cea din Orwell și da, e un univers distopic, dar în care nu poți să nu întrevezi și ceva din forma și consecințele unor ideologii sinistre pe care istoria ultimului secol ni le-a arătat deja. Și ceva, suficient de mult, din prezentul în care ne aflăm. Nu suntem nici măcar la un pas distanță de universul din piesa lui Garret Jon Groenveld. Am putea întinde mâna și să pășim în el. Nu chiar mâine, dar foarte curând. Așadar, tensiunea spectacolului nu vine atât din felul cum Colibri oglindește mașinăria de care ne-am lăsat acaparați, ci din modul în care se construiește această tensiune. Un timp crezi că spectacolul e o denunțare a inerției, a mecanicii de zi cu zi, a impersonalizării relațiilor interumane, a felului în care suntem deposedați de viețile noastre și reduși la niște numere care să spună ceva despre noi, la un nume și la un rol pe care urmează să-l îndeplinim. Care ne este atribuit aleatoriu, în funcție de necesitățile sistemului, de vreme ce Poți să mergi, (deci) poți să muncești. Și, dacă muncești, nu mai ai timp să gândești. Nici să dorești, nici să trăiești. Un timp, poți gusta, așa, ca de la marginea sistemului, absurdul unui alt sistem. Mai monstruos decât cel în care te situezi tu ca spectator, dar care pare a păstra o față dacă nu umană, măcar aparența uneia. Ca martor a ceea ce li se întâmplă altora, poți și zâmbi, deși foarte repede zâmbetul se transformă în rictus și apoi în frison când înțelegi că în mecanismul din care deja simți că faci parte omul nu e decât un nume, un pion care urmează să presteze o muncă, iar natura acestei munci e cel puțin sinistră. Fiindcă e indiferentă la cine ești, așadar te deposedează de tine însuți. Avertizându-te că nu mai poți fenta realitatea – iar realitatea înseamnă înregimentare. Executare. Depersonalizare. Omul devenit obiect. Marfă. Tranzacționat în propria viață. Redus la condiția de nimic. Sau, la polul opus, omul-mașinărie, omul-neom, omul deposedat de orice urmă de umanitate. Instrument de manipulare, de eficientizare a procesului de supraviețuire. Lipsit nu doar de sentimente și de conștiință, ci transformat el însuși într-o mașinărie. Trăind nici măcar pentru sine, ci ca parte a ceva deopotrivă teribil de impersonal și de absurd. Convins că simpatia nu e soră bună cu eficacitatea. Evacuând din sine orice ar putea semăna cu vreo urmă de înțelegere, de compasiune față de celălalt, de sentiment uman. Foarte repede, simți că nu (mai) ești spectator, nu ești nici măcar martor, ci ai devenit unul dintre cei intrați în birou pentru a ți se atribui un rol. E atât de natural și de convingător ceea ce „se întâmplă”, încât distanța dintre spectacol și realitate se șterge. Vocea, privirea fiecăruia dintre cei doi (Florin Piersic Jr. și George Constantinescu) te caută și se fixează cu atâta forță asupra ta, încât nu te poți opune. Faci parte din joc, ești deja în sistem. E extrem de rară această capacitate a unui actor de a te scoate din tine și de a te determina să-l urmezi. Și exact asta au făcut cei doi aseară. Eu m-am ridicat.
foto: Diana Pălădescu
Nu, nu e un om.
Așadar, ceea ce e tulburător în spectacolul adaptat după piesa lui Groenveld și regizat de Florin Piersic Jr. e felul în care ceea ce pare doar impersonal devine monstruos. Un alt Frankenstein care a pus stăpânire peste lume. A transformat-o după chipul și asemănarea lui. Iar diformitatea nu e fizică, ci morală. În fața monstrului, omul a ales să dispară, a pierdut orice reflex de autoapărare. E un mecanism din care nu poți ieși altfel decât zdrobit. Dar nimeni nu poate ieși cu adevărat, așadar, te adaptezi. Te reinventezi. Îți iei în stăpânire rolul de stripteur, de marfă scoasă la mezat. Cu zâmbetul pe buze. Sau fără. E irelevant de vreme ce execuți ceea ce ți s-a cerut, de vreme ce ai devenit una cu rolul tău.
Exact măruntaiele monstruozității ajung să fie expuse în acest spectacol. Cu ceva ce e foarte aproape de indiferență. Cu un cinism ce nu exclude umorul negru, pantomima firescului. Tot acest eșafodaj e susținut aproape exclusiv prin prezența celor doi extraordinari actori, Florin Piersic Jr. și George Constantinescu. Fără artificii, pe o scenă aproape goală (o masă, două dosare, două râșnițe – mecanica absurdă ce ține mașinăria în funcțiune. O mașinărie ce e întreținută de oameni, deși împotriva lor). Lumea din Colibri pare a fi pe punctul de a intra în colaps. Doar pare, de vreme ce vor exista mereu două brațe pentru a repune în mișcare mecanica infernală a rotirii în gol. În întuneric te poți ascunde, în lumină, nu. Iar lumina decupează în partea a doua tot mai nemilos transformarea chipului în mască, abolirea oricărei trăsături umane. Augmentând vidul: chipul omului suprapus peste chipul sistemului.
Aseară, în Colibri, la FITPTI, doi actori au spus și au trăit, au făcut vie o poveste. Care nu e doar o poveste, ci un avertisment. Frisonant.
Teatrul de Artă București
COLIBRI/THE HUMMINGBIRDS, de Garret Jon Groenveld
Distribuție: Florin Piersic Jr. și George Constantinescu
Traducerea: Daniel Popa, Laurențiu Bănescu
Adaptarea și regia: Florin Piersic Jr.
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
