„Intru eu într-o budă la universitate. Din cele publice. Da‘ totul era mânjit cu rahat. Iar eu nu mai sunt student ca să nu îmi pese. Și în acel moment se aude un ciocănit la ușă. Spun: ocupat. O voce super de afară: mă scuzați. Dar o voce supersexy. (…) Atunci m-am hotărât. Mi-am dat jos cravata, am îndesat-o în buzunar, am descheiat cămașa, mi-am pus sacoul pe o mână, mi-am suflecat cămașa până la cot. Am devenit invizibil, am devenit parte din buda asta mizerabilă. (…).Am lovit ușa cu piciorul și am ieșit.”
Acesta e probabil cel mai comic fragment din „romanul natural” al lui Gheorghi Gospodinov. Face parte dintr-o serie de capitole ce tratează buda în toată splendoarea ei. În cazul în care unii dintre voi nu credeați în această splendoare, veți ajunge să o apreciați. Și dacă veți avea șansa să elaborați cu mine tema de proiectare a viitoarei locuințe, vom observa cum 9 metri pătrați sunt insuficienți pentru buda visată.
E palpitant când citești o „autobiografie ficțională” scrisă bine, scrisă dincolo de înlănțuirea de fapte, de date care s-ar regăsi într-un CV. E palpitant să ai de a face cu scriitori, nu cu jurnaliști cu pretenții sau medici dubioși în căutarea unui best-seller în vogă; să citești viața sau fragmentele de viață scrise în mare taină, dar ca pentru un public. Această intimitate publică, această ipocrizie fină de intelectual, mânată de un singur scop: scrisul, beletristica. Așa cum Mario Vargas Llosa arăta unui public nerăbdător calea de manipulare „a teniei” care este scrisul.
Farmecul acestuia este că depășește tipologiile. Deci, „autobiografie” ar trebui să fie un cuvânt pe care să îl retrag, așa cum ar trebui să retrag și „romanul”, de fapt, lăsând loc doar tehnicii. În postmodernul permisiv și extrem de „random” (așa cum niște studii ar descrie moda de astăzi), șocul se șochează singur, iar manualele nu mai fac față. Aspect care nu trebuie să fie îngrozitor deloc, chiar dacă deznodământul pare apocaliptic.
Vorbesc despre tipologii și manuale neajutătoare pentru că vreau să fac „încălzirea” pentru Un roman natural, scris de Gheorghi Gospodinov. „Scris” și poate nimic mai mult, cel mai pur scris de care s-a simțit în stare. Și vă spun de pe acum că este vorba despre o carte care miroase discret a „eau” de Salinger și chiar a „aqua” di Boris Vian. Doi autori care, prin impecabila lor scriitură, mi-au tăiat prematur pofta de alte cărți la fel sau poate chiar mai importante. Nu e de mirare că Gospodinov a avut un remarcabil succes în întreaga lume, aducând pe scena literaturii universale o gură sănătoasă de aer curat, o tehnică a sincerității (în scris există) și a dezinvolturii. Nu am citit-o ca să învăț. Nu am terminat-o simțindu-mă mai cult. Nu am rămas cu impresia că vocabularul meu s-a rafinat (așa cum simțeam după fiecare operă citită a lui Eliade, de parcă făceam level-up la World Of Warcraft). Nici măcar nu am simțit ceva dramatic, nu am stat cu sufletul la gură.
Așa cum spuneam, este scris de dragul de a scrie, de a erupe, de a se descărca; și aici vă puteți simți jigniți de o nepăsare sau fermecați de o mare pasiune. Multe fete îmi returnau De veghe în lanul de secară încruntate, ca la mirosul unui pârț, zicându-mi că nu e scris bine, e simplu, prea simplu… în fine… Găsesc la Gospodinov o plastică a imaginilor foarte convingătoare, însă cochetând cu ceea ce poate fi dincolo de realitate:
„Părinții se interesează de lucruri mărunte, ca, de exemplu când ai început să mergi. Nimeni nu te întreabă când ai început să gândești. Primele gânduri, pas cu pas, dac-aș fi putut să le fac vizibile”.
Nevoia de a atinge fizic fiecare concept în parte, fie el iubire, religie, depresie sau teribilism, se observă în această colecție de gânduri puse cap la cap pentru alcătuirea unui „roman”. Deși am rămas cu o oarecare impresie că lui Gospodinov nu-i plac, de fapt, romanele; cred că îl plictisesc (și aici mă refer la Gospodinov – personajul). Pentru că el se autotransformă într-un personaj. Tehnica sa vrea să trădeze narcisismul din spatele stiloului, plăcerea și convingerea subtilă că cineva, undeva, ridică din sprânceană intrigat de carte sau surâde complice, ca la un desen animat:
„Dintr-odată ea scoate din copertă discul de deasupra și îl aruncă pe geam. Ăsta e al meu, spune. Geamul e închis, dar discul trece prin el ca prin aer. Instinctiv, îl scot pe-al doilea și-l arunc și eu.”
Se vede că autorul montează cuvintele ca pentru un film, în această carte cu imagini. Și aici mă întorc la scris, care poate fi culoare, se poate auzi, se poate mirosi. Prin scris, Gospodinov „se scoate”, obținând aprecierea cititorului chiar și în momentele de clară slăbiciune. De fapt, iese la iveală de câteva ori un soi de teribilism de liceu; dacă ar putea, acest tip de personaj și-ar implementa cu prima ocazie o coloană sonoră propriei vieți. Chiar și în budă. Faptul că, în câteva dintre capitole, pune în perspectivă importanța budei în viața fiecăruia, determină până la urmă reacții familiare lejere. Nu există nimic implicit scârbos. El tratează subiectul cu o seriozitate de comedian (ceea ce implică un grad neașteptat de seriozitate):
„În buda publică intri conform procedurii, iar în cea de acasă – conform unui ritual.”
E clar că ne dorim toți o budă mare și pufoasă, dotată cu ziare, scrumiere, I-pad-uri și acea foaie și acel creion. Însă ne bagă în budă doar ca să se împiedice din pagină în pagină în nestăpânita dezamăgire din urma divorțului. Personajul Gospodinov despre asta vorbește de fapt: nu vrea să recunoască, însă divorțul dubios pe care îl încheie cu Ema îl face să tresară recurent. Schimbă subiectul, scoate un roman dintr-un colaj de gânduri mai mult sau mai puțin intime, sperând sau poate bazându-se pe tehnica folosită, explicată primitiv de mine astfel: dacă, uneori, citind, pierzi ideea sau nu înțelegi ruperile de imagini și aparenta inconsecvență a lor, las-o așa. Nu căuta logică acolo unde este spontaneitate. Ai bucăți de jurnale, frânturi de povestiri, fragmente din alte romane, dialoguri neterminate și chiar niște firmituri de poezie. Romanul natural este intuitiv. Căutam legături simbolice între capitole, dar am agățat pălăria lui Indiana Jones la loc în cui. Nu citeam un cronicar:
„Dacă poți suporta mirosul gagicii tale care se cacă în fața ta, dacă nu ți-e scârbă, dacă îl accepți ca pe propriul miros, dacă îl accepți ca pe propriul tău miros , pentru că de-al tău nu ți-e scârbă, nu-i așa?, atunci rămâi cu femeia asta.”
Curgerea ușoară a unor imagini aparent neconectate între ele aduce aminte de curgerea replicilor seci din Spuma zilelor a lui Boris Vian. Sincer, și eu aș fi vorbit despre budă, făcându-mi timp să rumeg așa un divorț. Și poate că aș fi luat-o și eu razna într-un lamentabil picaj de idei copilărești doar ca să evit plânsul, care „nu dă bine”. Dar toate astea, într-un nor alb ca în benzile desenate, într-un plan secund. Gospodinov reușește să construiască un personaj cu acel nor deasupra capului, oferindu-ne cumva, intim, ceea ce îl roade cu adevărat într-o realitate pe care cu greu o ia în serios. Iar aceasta este a doua mare calitate a „romanului natural”, fiind ca un playlist optim, în care toți iubitorii de scris se pot regăsi. Și las cartea pe mâna lor, pentru că dincolo de imagini și tehnică, există o senzație, un sentiment prin care ai vrea să descrii această carte; te surprinde cu o atenție la detalii foarte sensibilă și cu o profunzime care trece de granițele unei simple avangarde tehnice și te face să te tot întorci la titlu: Un roman natural… chiar așa…
Cartea e ușchită, colorată, foarte plastică și de o profunzime pură, cu sensibilitatea sinceră a unui copil. Materializează un plan alternativ al gândurilor cu iscusința unui film ciudățelo – absurd. Aici nu plouă cu forme clasicizante de exprimare, șerpuite și „talentate”, care să se prelingă ca o meduză plictisitoare pe un subiect fumat. Aici există scriitură cu pasiune, nestingherită și la obiect, contemporană prin excelență. Și cred că e o abordare mult mai potrivită acum, când vorbim despre scriitori. Atâta timp cât știu toți să folosească „Google chrome”-ul, înfloriturile și ocolișurile lingvistice intelectuale ar trebui puse în muzee. Acum, „skill” -ul constă în puterea simplității, în disciplina din spatele sincerității debordante. Gospodinov pare simplu și jucăuș, însă are „skill”. Vă veți aminti de „porcăriile simple” ale lui Salinger:
„În fiecare zi mă despărțeam de ea în gând, de pisici, de camera mea. Două luni, în care nimeni nu lua nicio hotărâre. Cu fiecare zi care trecea, soția ta se transforma în mamă, iar tu nu puteai să fii tatăl.”
Cartea reușește să pară o propunere, nu doar un titlu interesant pentru niște capitole interesante. E o machetă a romanului natural și mi-e ciudă că nu mă pot pune pe scris mai des.
[Gheorghi Gospodinov a fost unul dintre scriitorii invitați ai Întâlnirilor Alecart la FILIT din 2014. Citește AICI cronica evenimentului!]
*Vlad Țundrea, absolvent al Colegiului Național de Artă ”Octav Băncilă” Iași, este arhitect la Contur Studio. Desen de Izabela Pavel, arhitectă în Thun, Elveția.
