mai întâi boala, apoi moartea,
așa începe sfârșitul copilăriei
când pereții acvariului meu crăpaseră ușor,
nu știam că toate vietățile au nevoie de un loc sigur
Acvariul devine în volumul de poezii Colțul liniștit al pernei, scris de Ada Lupu, un spațiu sigur, familiar, încărcat de inocență. Reprezintă chiar copilăria, în care aveam tendința de a crea și de a recrea, transformându-i pe cei din jurul nostru în personaje. Pe atunci poveștile erau esențiale și, întrețesute, ne formau întreaga existență. În acest acvariu distingem delfini, țestoase de mare, sirene, balene, pești piranha, rechini, meduze, moluște, creveți, homari, chiar și copepode din specia Sapphirina. Toate aceste creaturi au un corespondent în realitate, le regăsim în familie, în vecini de bloc, în colegi de clasă. Candoarea specifică sufletului copiilor pare să anuleze răul existent în lume și să îl modeleze sub o altă formă, poate mai ușor de acceptat și de metabolizat.
Odată cu trecerea timpului și, implicit, cu maturizarea, acest acvariu miraculos al poveștilor devine din ce în ce mai fragil, începând să se fisureze. Ea încearcă disperată să-l țină laolaltă, pentru a nu pierde nicio viețuitoare subacvatică, lipindu-i zadarnic pereții cu gumă de mestecat. Ar avea nevoie de un bărbat, care să repare lucruri, însă cu tatăl se poate vorbi doar în gând și poate fi iubit doar în secret. Prin urmare, când moartea și boala pătrund în acvariu, nu mai e nimic de făcut. Acum ființele lui nu mai sunt protejate de sticlă, fiind aruncate direct în ocean. Prin apa adâncă, familia este un batiscaf care îi duce mai departe. Experiența acvariului se dovedește a fi insuficientă pentru supraviețuirea în adâncimile lumii. Făpturile marine trebuie expatriate, fie pe pământ, fie în cer – fie în viață, fie în moarte.
apa din paharul de plastic
În prima parte a volumului observăm o viziune lucidă a adultei, ce privește de la o anumită distanță spațiul copilăriei, însă, deopotrivă, râvnește la el. Conștiința faptului că acele vremuri nu se vor mai întoarce niciodată provoacă suferință. Nu vom mai putea fi niciodată versiunea noastră primordială și nici nu vom mai putea avea aceeași viziune ludică asupra lumii. Tot ceea ce ne-a rămas de atunci sunt amintirile.
încet, discret, fără niciun avertisment
blocul nostru s-a golit de noi,
visurile au rămas în subsol,
rătăcite printre jocuri din secolul trecut,
din mileniul trecut
Acum, blocul în care a locuit în copilărie nu mai este familiar, s-a înstrăinat, fiind populat de alți oameni, diferiți de cei de atunci. Câinii care erau pui sunt acum bătrâni, teii s-au transformat în mașini, unii copii au devenit ceea ce erau părinții lor: Ștefănel B. – depresiv ca mama lui, Mica – bețivă ca tatăl ei. Trecutul a rămas doar infiltrat în pereți ca mucegaiul. Nimic nu s-a păstrat, nici măcar aniversările. Pe locul tatei stă un domn în vârstă, care le povestește invitaților despre un câine care a murit și despre ea, aprozarul, de la a cărei doamnă aștepta în dar portocale, a fost înghițit de o casă de pariuri, bunicii nu-și fac apariția, scaunele goale fiind ocupate de un băiat străin cam de vârsta sa și de tatăl acestuia, și mai străin, iar tortul nu are nici praline, nici caramel sărat. Îmbrăcată într-o rochie galbenă, cu unghiile date greșit cu ojă, nu și-a pus nicio dorință, numărând numai până la treizeci. Străinii au invadat acvariul spart.
Acum, ea știe că va fi mai rău, însă nu-i spune mamei, o adună ca pe un ghem de ață, o minte că se face bine în așteptarea apăsătoare a vindecării. Sufletul rămâne cel al unui copil, al unui pui de om care o caută pe mamă prin casă, dar nu o găsește decât în gesturile prin care-și descâlcește părul, în culoarea ochilor, în forma nasului. Durerea pierderii unei persoane dragi este, întotdeauna, dublată de obiectele rămase în urmă, cele ce păstrează o ultimă atingere a acesteia și cu care nu știi ce să faci. Ele devin doar o urmă dureroasă a ceea ce nu vei mai avea. Însă nu le poți arunca.
Tot acum, trandafirul japonez pe care l-a crescut bunica în spatele blocului și-a pierdut mințile din cauza bolii femeii. Floarea i-a căutat disperată sănătatea prin iarbă, tânjind să mai poată sta de vorbă împreună ca înainte, însă bunica nu mai are putere să-i răspundă. E prea târziu. Boala și bătrânețea nu iartă, nu au milă. Timpul nu poate fi oprit. Oricât și-ar fi dorit ea sau trandafirul.
Acea realitate, în care se trăia în bloc, nu în familie, căci toți aveau trening cu România, teniși chinezești și păduchi, iar durerea și bucuria arătau la fel pe chipurile lor, este marcată de mai multă bucurie decât prezentul. Chiar dacă acum foștii copii din cartier stau, probabil, într-un oraș mai mare, mai curat, mai bogat, cu multe oportunități, printre intelectuali și străini studenți la medicină. În ciuda sărăciei și a neajunsurilor erau uniți, iar această legătură nu este comparabilă cu nimic altceva.
insomnii subacvatice
În a doua parte ni se propune perspectiva copilei, o perspectivă naivă, a cuiva ce încă nu are conștiința răului. Sunt recuperate mai multe momente întunecate, însă ele nu sunt categorisite, nu sunt împărțite între bine și rău, doar există. Descoperim o mamă ce-și prioritizează serviciul în defavoarea familiei, un serviciu care îi înghite tinerețea ca o balenă oarbă.
hai acasă, că mordedor,
dă-l în pizda mă-sii de bar!
iartă-mă că înjur la 8 ani,
îi spun mamei care nu m-aude,
gândul ei e departe,
cel mai probabil la bani
Copila nu condamnă decât barul unde muncește mama. Ea îi duce dorul și așteaptă revenirea acesteia acasă, deși fiecare pas îi mai adaugă un an de viață, așa că mama ajunge bătrână înapoi. O sperie degradarea femeii și și-ar dori să o înțeleagă, să o asculte. Spaima copilei o transformă pe mamă într-un cadavru înjunghiat, iar noi, cititorii, nu ne dăm seama inițial dacă se întâmplă cu adevărat sau este o simplă plăsmuire a imaginației, provocată de cazul acelui băiat înjunghiat din fața Liceului Economic, de lângă blocul lor. În final, mama e un spate care urcă spre etajul trei. Frica se evaporă.
Ingenuitatea poate fi remarcată și în alte gesturi ale fetiței din poeme. Ea se joacă chiar și cu cea care a fost infectată cu HIV printr-un vaccin, dar o ascultă pe mamă și are grijă ca niciuna dintre ele să nu se zgârie. Pentru ea, nu există prejudecăți, iar copii sunt tot copii, indiferent de circumstanțe. De asemenea, îi cere lui Moș Crăciun în fiecare an un frățior sau măcar o surioară, iar când înainte de Ajun, la apartamentul 14 sosește un bebeluș, merge să le explice locatarilor că a fost comisă o eroare: s-a greșit adresa. Moș Crăciun își pierde astfel credibilitatea, copila hotărând să apeleze acum direct la Dumnezeu.
În aceeași secțiune a volumului facem cunoștință cu Oana, Ana și Ancuțica. Fiecare dintre ele are un rol diferit. Oana e un fel de idol, e cu un an mai mare, e mai frumoasă, are talent la desen, de Paște l-a pictat pe Iisus pe un ou și, în plus, locuiește la apartamentul 14 – are, deci, o surioară. Ana e prietena cea mai bună, e mai mare cu vreo patru ani, e tunsă scurt, însă nu poate scăpa de păduchi, e frumoasă, deși nu pare și are cinci frați, iar bani aproape deloc. Cu ea poate vorbi cum nu poate cu nimeni altcineva, se poate uita în gol cât vrea, poate povesti și poate face planuri de viitor – e sora mult căutată. Dar acum balena din acvariu, cea care reprezenta și barul mamei, se transformă în camion și o înghite de data aceasta pe Ana. Se pare că mamiferul acvatic devorează viețuitoarele din acvariu pentru simplul motiv că n-au destui bani. Fetița este deposedată de soră. Ultima dintre ele, Ancuța, este singura ființă mai naivă decât ea din tot cartierul. Fata este supusă batjocurii copiilor, fiindcă suferă de un retard mintal. Ei, în schimb, îi spune te besc, fiindcă o apără.
cu Ancuțica am călătorit cel mai mult în toată viața
pe o singură stradă, de la Economic până la Trei Ierarhi,
am impresia c-am înconjurat lumea
mâncăm bomboane
și fericirea ei se strânge în pumn odată cu staniolul
ca s-o văd zâmbind, desfac alta și alta
Ancuțica simbolizează cea mai pură formă de iubire, neavând nevoie decât de protecție pentru a iradia în jur acest sentiment. Nu trebuie decât să-i ceară microfonul plin de butoane, care cântă melodii standard și vorbește în engleză, ca Ancuțica să i-l ofere într-o clipă. Deține o bunătate, de care nici măcar nu este conștientă. Însă, atunci când Ancuțica începe să pedaleze spre capătul pământului, copila nu se mai poate ține după ea.
Spre sfârșitul părții a doua apare conștiința răului și a propriilor păcate. Făcând „un clasament” al celor mai defectuoși oameni din bloc, ea se include singură pe locul trei, în urma tatălui Micăi și a tatălui lui Lenuș, care atunci când se îmbătau deveneau agresivi. Păcatele ei se rezumă la a fi bătăușă, a vorbi urât, a sparge semințe cu băieți răi, care o învață să înjure și a face mofturi la haine. Intuiția morții apasă greu aceste greșeli pe umerii săi. Visează sfârșitul lumii și cum ea și cei doi tați cad primii în prăpastie. Chiar și în aceste versuri, regăsim totuși o umbră de naivitate copilărească – fiindcă lumea este încă greu de înțeles și de atins. Răul este descoperit cu limpezime abia odată cu boala bunicului, care începe să nu mai prea semene cu el însuși, dar care pare că acum se iubește cu bunica cum nu s-au mai iubit vreodată. Abia inevitabilitatea dispariției absolute îndeamnă ființa umană să observe ceea ce se află chiar înaintea ochilor săi.
îngerul tăcut
îngerul tăcut nu e mut,
el vorbește în cuvinte puțin care spun mult
are degete lungi, picioare instabile,
ureche muzicală
și epilepsie
uneori mă privește cu ochii lui Dumnezeu
atunci mă bușește plânsul
Îngerul tăcut o protejează și ea, la rândul ei, devine omul lui păzitor. E cel care-i arată lumea prin ochii lui Dumnezeu și o bunătate nepământească. E cel care râde tare și mult, în rafale, iar tu ai zice că e fericit. E cel cu care se înțelege fără cuvinte, comunicând ca delfinii. E cel care poate n-ar iubi-o dacă ar ști cine este. E cel care printr-o îmbrățișare îi curăță toate păcatele. Îngerul tăcut este forța ei, acel ceva care o însoțește în fiecare zi și îi arată că existența sa are cu adevărat un rost. E copilul ei, care nu e al ei și care visează îngeri. Între cei doi există o relație de reciprocitate, căci el are aripi fragile. Dacă ar rămâne o săptămână singur acasă cu motanul, animalul ar reuși să supraviețuiască, îngerul tăcut nu, iar ea plânge imediat ce se stinge lumina și caută colțul liniștit al pernei; când nu o vede nimeni, are dreptul să îmbătrânească brusc.
În partea a treia, ea, din nou adultă, pare să (se) rătăcească încontinuu. Și-a păstrat, poate, un fragment din naivitatea din copilărie. E la fel de uitucă și dezorientată. Simultan, drumul o induce în eroare, îi dă impresia că știe că se va întâmpla ceva rău și încearcă să o distragă.
m-aș duce din nou în mintea cealaltă,
e praf
de stele
în lumile mele
Aici nu mai primează amintirea copilăriei, ci realitatea sufocantă, plină de vești triste. În dimensiunea maturității, ura se cultivă, căci nu poți rămâne indiferent atunci când o asistentă cochetă întreabă un bătrân pe holul spitalului ce vârstă are și, auzind că a ajuns la șaptezeci și șapte de ani, îi răspunde: aoleu, și de ce ai mai venit? Există oare un prag, o limită de vârstă după care viața noastră nu mai contează, nu mai merită prețuită? Când ar trebui să ne retragem într-un colț și să acceptăm ceea ce ni se întâmplă, pentru a nu cumva să-i deranjăm pe ceilalți? E dureros că umanitatea ajunge la astfel de concepții, iar Ada Lupu surprinde tocmai revolta ce ar trebui să țâșnească dinăuntrul fiecăruia dintre noi în situația dată. În realitatea aceasta, singurul stâlp de susținere rămâne îngerul tăcut, fiindcă nici măcar vocația nu mai reușește să umple golurile conștiinței și să redea un scop: îmi pun costumul pe umeraș, îmi șterg machiajul/ mă întreb la ce bun. A fi actor nu te poate feri la nesfârșit de mașinăria infernală a vieții, căci ea-și face loc, printre dărâmături, prin crăpăturile asfaltului, urcă pe sub rădăcinile florilor pe spinările păsărilor. Viața continuă să meargă înainte, în ciuda răului și a nedreptății, însă noi nu vom trăi pentru totdeauna; la un moment dat vom fi aruncați în uitare, înlocuiți precum reclama la CocaCola de pe blocul turn.
la ora asta, oamenii sănătoși la cap dorm,
eu număr în gând
câte ore împreună ratăm în timpul somnului
Observăm că naivitatea copilărească s-a transformat ușor-ușor în hipersensibilitate la maturitate. E acel lucru ce-i provoacă insomnii și vise în care vorbește cu îngerul tăcut, iar acesta poate să meargă. Sentimentul poate fi înțeles numai de cine și-a găsit prelungirea ființei în altcineva. E o stare particulară, ce se traduce strict prin limbajul poeziei. Prin urmare, în ciuda imposibilității de a percepe și de a accepta lumea înconjurătoare ca atare, îngerul tăcut, format din Cristinel, Leolea, Bosea, Boboc, Momosea, Bobolea și Dusea, reușește să-i ofere în permanență noi viziuni asupra lumii. El o privește de parcă abia o descoperă, ținând-o strâns cu mâinile imprecise, predându-i cele mai frumoase lecții de umanitate și grijă.
Partea a patra- noile insomnii
aici se odihnește tinerețea ta!
am adus flori
copilăria mea e mai în vale, dizolvată în pereții blocului,
sus, în cimitir, sunt bunicii
În ultima parte a volumului de poezii Colțul liniștit al pernei apare o nouă grijă, cea a bătrâneții. Acum adulta se pregătește să-și ia adio pentru totdeauna de la tinerețe. Când trecerea timpului este percepută cu acuitate, trebuie să înveți să supraviețuiești. Astfel, poemele din această secțiune conțin o serie necontenită de realizări fundamentale: n-o să aflăm niciodată cum ar fi fost, evenimentele care nu au avut loc nu vor fi vreodată tangibile, lumea nu e acvariu, deși se pare că îngerul tăcut este, asemenea ei și tatălui, un delfin, oamenii sănătoși îl vor împinge în față sau îl vor lăsa în urmă, în oceanul ăsta oamenii ca ei doi mor primii, iar în spatele răului poate fi doar răul absolut, nimic mai mult. Există aici foarte multă resemnare și luciditate. Amintirile și visurile nu mai încețoșează rațiunea, totul devine clar – atunci când mergi spre muncă fără ambiții, iar doar salariul te mai scoate din casă, îți conștientizezi prioritățile.
și viața o ia de la capăt
dar nu cu totul, ca-n filmele fanteziste,
ci de la capăt în fiecare zi,
într-o geometrie invariabilă
Nu putem scăpa de viață, precum nu putem scăpa nici de moarte, iar sărăcia nu poate fi extrasă din om ca o tumoră. Ființa umană trebuie să se adapteze, să reziste, să se mențină pe linia de plutire, chiar dacă nostalgia își propune să o doboare. Fiecare oră nedormită a nopții vine la pachet cu propria poveste, cu propria amintire și propria persoană. Toți cei care formau mai demult o familie în bloc au avut un destin separat – mai mult sau mai puțin fericit. În fond, fiecare viață este diferită și nu poate fi schimbată sau reîntoarsă în timp. Chiar dacă vom continua să ne întrebăm ce-ar fi fost dacă? În acest context, interogația prinde altă conotație, devenind o trădare pentru îngerul tăcut, căci dă impresia că nu este de ajuns în forma sa actuală.
Partea a patra e o reîntoarcere la origini, la aceea așteptare zilnică a ființei creatoare – mama. E o introspecție în acvariul spart, din care acum a mai rămas doar forța îmbrățișării Ancuței, preluate de îngerul tăcut, căci copiii altfel înzestrați, cum sunt numiți în alte țări, beneficiază de un alt fel de a iubi. În esență, nu există o mai mare binecuvântare decât să ajuți un înger să treacă mai ușor prin lume.
M-a impresionat forța poetică a Adei Lupu din acest volum de debut, căci până la citirea Colțului liniștit al pernei o cunoscusem doar din perspectiva de spectator la teatru. Cred că poemele sale reprezintă acea tăcere mult dorită a actorilor, la care apelează protagonista Elisabet Vogler, din filmul Persona, în regia lui Ingmar Bergman. În fond, acestea au devenit un moment de liniște absolută, când nu a mai fost obligată să-și pună o mască, să se ascundă în spatele unor personaje, ci a putut fi ea însăși. Această așa-zisă tăcere înglobează o multitudine de sentimente, pe care apoi, în cea mai frumoasă formă posibilă, le-a propagat în lume, le-a lăsat libere, să zburde. În Colțul liniștit al pernei nu le-am regăsit pe Fata oarbă și Fata moartă din Trei piese triste, pe Beatrice Cenci din Antonin Artaud. Familia Cenci, pe Giulia din 1984, pe Lampito din Lysistrata, dragostea mea, pe Viviana din Masaj, pe Livia din O tragedie veninoasă, pe Inocența Periuță din Domnul Vulpe, pe Mura din Orașul cu fete sărace, pe Vivianne din Colivia sau pe Elena Andreevna din Unchiul Vanea, ci pe Ada Lupu, în forma sa autentică și pură. Într-o lume încărcată de iluzii, în care omului îi e mult mai ușor să se transforme într-un personaj în preajma celorlalți, ea nu se teme să-și lepede toate măștile în fața cititorilor. Poate că tocmai prin poezie, asemenea lui Elisabet, a putut să își ofere de una singură o pauză, dublată atât de eliberare, cât și de un soi de revoltă. Noi, spectatorii, avem ocazia să o recuperăm pe Ada Lupu în mintea noastră acum, căci în volumul său de poezii descoperim un suflet fragil, plin de iubire și melancolie, îndurerat de răul ce irupe în lumea înconjurătoare.
Poemele sale au o ingeniozitate aparte – prin intermediul acelui acvariu parcurgem în mod sinuos toate etapele vieții unui om și avem pe alocuri senzația că pătrundem în diferite povești datorită modului în sunt recuperate anumite aspecte ale existenței, legate de multiple „personaje”.
Imaginea cu care am rămas după lectura volumului este cea a animalelor sociale ce suntem, albatroși, care atunci când obosesc, fac schimbi de aripi. Poate că prin poeziile sale, Ada Lupu ne oferă o aripă salvatoare, ne scoate din inerție. Căci, până la urmă, toate ființele umane caută acel colț liniștit al pernei, își caută propria pace și o modalitate de expulzare a urâțeniei. De aceea avem nevoie de aripa întinsă de poetă.
(*Ana-Maria Ailiesei, redactor Alecart, este elevă în clasa a XI-a, filologie, la Colegiul Național Iași.)
Pictură copertă articol: Ioniță Benea
