– Deci fii atent aici: vreau să-mi faci o casă tip conac. Nu am nimic împotrivă cu forme la rotund. Îmi place așea să am geamuri mari la rotund in living, că știu ce perdele îmi pun. O masă rotundăăă, cu doișpe scaune, că la mine o să se mănânce bine, nu așa ca la crâșmă. Păi cum?! Vânat, ciorbă, lapte, brânză…. ai mâncat vreodată mămăligă țărănească tradițională? Deci, băi! Am cele mai bune roșii pe care le-ai mâncat tu vreodată; aici în curte, le-am luat de la țărani adevărați. Țăranii sunt niște oameni, extraordinari! Am vorbit cu un prieten… deci, incredibil… ce mâncare din magazinele astea mari? Îți arăt io piață adevărată, cu legume adevărate, cu cel mai bun caș pe care l-ai mâncat vreodată… Dorotheeaaaaa! Unde ești, mami? Adu-i, te rog domnului arhitect niște roșii de-ale noastre.
– O, dar nu este nevoie… știu, roșiile de grădină sunt excelente, nu știu de ce trebuie să pară așa o raritate, heh…
– Nu există! Roșiile astea sunt crescute de Dorotheea, le-a făcut ca la carte. Nu o să te mai saturi, ai să vezi!
– Ce-i drept, alergic nu sunt deci nu am de ce refuza până la urmă (în gândul meu, dădeam ochii peste cap).
Au urmat momente penibile de ceomflăieli stângace și salivă elegantă ștearsă pe niște șervețele mult prea insuficiente pentru pungile alea cu sevă bâhloasă crescute de însăși Dorotheea. El făcea din nas ca pe șantier, însă cumva credea că ma atinge cu poziția de sirenă fină rezemată ca pe o lespede la soare de canapeaua lui cu eticheta adiind în curentul fin creat de tâmplăria montată prost și mult prea repede. Ei credeau că mănânc inima lui Gucci, pentru că se uitau la mine ca la un cățel nehrănit și se înveseliseră ca la un act caritabil.
– Într-adevăr, se vede că sunt de grădină (?!?!)… Dar spuneți-mi – dacă tot vorbim de mâncare – ați prefera bucătăria separată de ușă sau uși, sau să comunice spațiie între ele? O întreb mai mult pe doamna…
El, întrerupând:
– Deci vreau bucătărie mare și vreau boltă.
– Interesant, păi o putem face să pară veche, tainică, să nu exprime mai mult decât este, pentru că la înălțimea liberă pe care o aveți în casă o boltă va micșora și mai mult spațiul…
– Păi vreau o boltă, da nu vreau vechi. Am văzut o revistă italienească extraordinară, cu cele mai frumoase uși pe care le-ai văzut vreodată.
Ea, sofisticată în ton:
– Am să vreau caaa, atunci când prepar sau, eu știu, spăl, să mă pot uita pe geam.
– În regulă, zic eu, păcat că nu prea evem ce vedea pe latura aia, dar găsim un compromis, pentru că aveți două laturi pe care s-ar putea găsi un gol.
Ea, ingrijorată, șoptindu-i zgomotos și alintat lui:
– Decebal, să știi că nu vreau așa, compromis. Mie așa îmi place, să mă uit pe geam de la chiuvetă!
– Da, mami, așa o facem… și vreau să mai zic ceva, a continuat el spre mine. Nu vreau să aud de PAL sau gresie. Nu! Vreau numai piatră naturală și lemn masiv!
Am început să mă gândesc cu cine să vorbesc de lemn și piatră și m-am gândit prima dată la faptul că numai din comisioane se poate trăi foarte bine și nu din proiectare, și am căzut pe gânduri uitându-mă la paharul cu picior nespălat și cu eticheta pe el.
– Deci fii atent…
Foto: Schita Vlad Tundrea
