Fantasmele fugii în Complezență, de Simona Sora

Prima asociere, încercând să dau o formă gândurilor după parcurgerea romanului Simonei Sora, a fost aceea cu Călătoriile lui Gulliver. Poate că dacă Swift ar fi trăit în zilele noastre ar fi semnat o carte asemănătoare Complezenței, în care seriozitatea (subiectului) și subversiunea (narativă, dar nu numai) să ricoșeze permanent în conștiința cititorului. Nu vă lăsați înșelați de asociere, pentru că ea nu vizează trama sau modalitățile de configurare a sensului, ci lentila care se focalizează pe realitate și o proiectează dinspre în afară către înăuntru, făcând-o să pară de/trans/re-formată, trasându-i contururile la limita dintre veridic și absurd. Oferind o imagine pe cât de fidelă, pe atât de alunecos-înșelătoare.

… se simțea în mijlocul unui nod. Ce fel de nod, nu știa, doar că se simțea legată de mâini și de picioare cu o legătură suficient de laxă ca să facă toate aceste modificări și chiar să-și schimbe, în diferite feluri, înfățișarea, dar nu și să plece.

O întreagă filosofie, un gând atent modelat ascunde acest roman atât de exasperant de actual (deși acțiunea e plasată la o distanță relativ sigură de zilele noastre: sfârșitul anilor 80, într-un orășel de provincie din România comunistă, respectiv, la începutul anilor 90, în Fribourg, în cantonul elvețian traversat de apele Sarinei) și minunat de provocator articulat al Simonei Sora. E un roman cu două intrări, un roman care te obligă să întorci volumul și povestea exact ca atunci când întorci o clepsidră după ce nisipul din partea de sus s-a scurs și aștepți cuminte noua experiență măsurată de firele de nisip dinăuntru. Dar ceea ce în clepsidră este egal cu sine însuși, aici este și nu este în același timp. Este pentru că tema rămâne aceeași: complezența – atitudine cu multiple posibilități de definire și de asumare, dar în esență traducându-se printr-o disponibilitate de adaptare și de interiorizare a unui sistem de reguli care devine, la un moment dat, al tău. Nu este în măsura în care cartografierea complezenței se face în două spații fundamental diferite. Și nu pentru că unul este cel al Estului Sălbatic, încă profund cenușiu și monstruos de impersonal tocmai prin nenumăratele drame personale care ajung să se înscrie toate sub același semn, iar celălalt e al perfectului, echilibratului, impersonalului mecanism (administrativ, dar nu numai) al Republici Helvete, ci și pentru că personajul-pretext al acestei caleidoscopieri poate sau nu fi unul și același. Tânăra care tare ar vrea să știe Cine sunt eu? Cine naiba sunt eu?, sora medicală din spitalul din Deva, nici asistentă, nici femeie, nici copil, nici fată, căci fetelor de la Deva li se întâmplă mai devreme sau mai târziu ceva, asta învățase din poveștile despre Orașul Fetei pe care le tot aduna fără să știe de ce, dar căreia i se va întâmpla și ei la un moment dat ceva (înălțarea la ortopedie) și tânăra care trăiește experiența helvetă în spațiul aseptic de la Dernière Chance, unde nu există pacienți, ci doar hôtes/musafiri, consemnând în caietul verde primit o (semi)realitate pot fi privite ca aceeași ființă – bicefală sau schizoidă la nivelul experienței. Maia, geamăna siameză a Maiei.

nici măcar ea n-ar fi putut spune de ce îngheață cineva când se vede pe jos, cu ochii larg deschiși și fără nici o șansă să mai înceapă aici sau dincolo, unde-ar fi fost să fie, o viață adevărată.

Complezența Simonei Sora propune un spațiu concentric, al cărui miez se oglindește în același timp în două oglinzi, oferind celui din afară (privitorului/cititorului) două imagini asupra subiectului focalizat în apele lor. Fiecare dintre ele reflectă aceeași realitate (linia care conduce invariabil către complezență, încălcată pentru o clipă și revenind apoi în forță pentru a anihila acest impuls din afara sistemului), dar reflexia oferită e diferită. Nu e tărâmul liliputanilor în oglindă cu cel al uriașilor, ci un spital cu ierarhii și reguli nescrise stricte (deși uneori în răspăr față de cele care guvernează viața de zi cu zi, cea din afara întâlnirilor amoroase dintre medici și asistente, din afara luptei contra bolii, suferinței, morții, dar afectată de aceleași legi care guvernează existența unei țări comuniste în care visul de a pleca e mai ireal decât o călătorie pe lună) și un azil ce funcționează cu o precizie de ceas elvețian grație protocoalelor care trasează clar ceea ce se face de ceea ce nu se face – chiar și atunci când sunt în joc câteva clipe în plus din viața unui om. Maia iese în ambele vieți pentru un moment din spațiul securizant al complezenței – pe care nu îl neagă, dar nici nu-l acceptă, trăind mai degrabă într-un soi de așteptare, de somnambulism, de levitație, privind parcă din afară la sine și la cei din jur, într-un ca și cum care o absoarbe și o refuză în exact aceeași măsură. În Înălțarea la ortopedie este clipa în care, pășind de la duș după ce în sfârșit „a făcut-o” cu doctorul Negru, intrând în malaxorul relațiilor amoroase ale spitalului, se împiedică de păpușa aia însângerată aruncată pe cimentul băii asistentelor, devenită corp delict pentru procurorii ce anchetează cazul. Un avort pe marginea căruia se poate broda (căci e vorba despre sora-șefă de la Cardiologie, cea mai frumoasă femeie din spital și probabil din urbe, marea iubire a doctorului Negru, cea pentru care, cu mult timp în urmă, fusese pe punctul de a-și risca familia și cariera, iar în această lume a taților, tatăl ar putea fi, în gura avidă a spitalului, oricine – nu neapărat insignifiantul și debusolatul soț, profesorul de sport care apare prea târziu), dar un avort ca miile făcute în România socialistă după Decretul nr. 770/1966. Boțul însângerat devine pentru Maia dublul său, așa cum în copilărie fusese Ada, păpușa de la Arădeanca, cu mecanismul ei misterios, prin care fetiței îi este revelată complezența: felul în care este mimată, în unde concentrice și în diferite forme, viața. Între păpușa blondă, tunsă scurt și transformată într-o creatură monstruoasă, o sirenă tatuată, foarte păroasă în partea de jos a corpului, la vederea căreia toată lumea țipa de oroare și fetusul pe care Maia desenase niște linii verticale, pornind din creștet și ajungând până la tălpile de doi centimetri, căruia îi deschisese pumnișorul și îi pusese moneda cu razele care vegheau de sus realitatea „paradisiacă” a țării, pe care îl învelise apoi ca într-un giulgiu, dar nu mai apucase să îl vegheze pe ultimul drum, cel al tomberonului, căci îi fusese smuls din brațe se creează o perfectă suprapunere. Între cele două se află Maia însăși, strivită, la rândul ei, între emoția extatică trăită în cele 24 de secunde în care a urcat în lift alături de doctorul Negru, reflexie a ploii de aur din urmă cu zece ani dintre frumoasa Pașa/Pușa  și același medic o idee mai tânăr și momentul în care s-a împiedicat de păpușa însângerată – fața nevinovată, sacrificată, a unei realități desfigurate. Între acestea se află viața tuturor, indiferent de forma pe care aleg să o reflecte în afară. Fața hâdă a acestei existențe țâșnește uneori la suprafață așa cum veneau piticii din legendele Rozinei înapoi pe pământ sau cum din nările celor opt broaște de ciment irupe din când în când, după o logică neștiută a destinului sau a administrației, o apă nămoloasă în care unii cred că își pot citi viitorul. În această țară, esența complezenței e simplă: să nu gândești decât ce poți spune, să nu spui decât ce poți gândi. În azilul-spital din cealaltă țară se veghează riguros și impersonal asupra respectării protocoalelor care nu permit nicio intruziune din afară, niciun reflex subiectiv, uman, în derularea mecanismului ce guvernează relația dintre musafiri și gazde (deși, în cazul Maiei și al celorlalți infirmieri veniți din diverse țări din est sau africane în perfecta Elveție e greu de înțeles cine e cu adevărat gazda și cine oaspetele, cine dă și cine primește). În acest spațiu care asigură standarde de lux, siguranță deplină, demnitatea ultimelor luni, nu ți se cere nimic altceva decât complezență. Un soi de inexistență sau, mai bine spus, o existență riguros îndosariată și reglementată de scripte, în care se știe și se poate reconstitui totul despre celălalt doar bifând niște căsuțe și orice întâlnire sau conversație întâmplătoare poate deveni un fapt. Nu acuzator, ci care urmează să fie înțeles, clasificat, îndosariat. Însă numai atunci când rotița care ar trebui să fii dobândește o minimă autonomie. În termenii domnului Stoltz, bărbatul pentru care Maia face ceea ce ar fi făcut orice ființă umană, dar niciodată o asistentă a azilului Dernière Chance, unde ultima șansă e echivalentă cu a nu reanima o persoană de aproape 80 de ani al cărei testament fusese scris în favoarea casei de asigurări, o persoană aflată în stop cardiac, înainte de a anunța medicul, complezența e o formă de cunoaștere. Când faci ce așteaptă celălalt de la tine – fie că te supui regulilor lui, pe care trebuie să le cunoști, fie dorințelor neexprimate, pe care se presupune că le poți ghici -, te aștepți ca și celălalt să facă exact ce crezi tu că ar trebui să facă.

Cum să vezi piatră unde e lemn? Cum să vezi scara în fața ta, când ea e în dreapta?

Într-o oglindă – o insulă suspendată între sex și moarte (spitalul din Deva), în cealaltă – o nouă insulă, suspendată, de această dată, între precizia regulamentelor și aplicarea impersonală a protocoalelor. Indiferent către care dintre cele două reflexii privești, realitatea este aceeași și este definită de complezență. Din cadrele atent vătuite ale acesteia nu poți evada. Iar dacă încerci să o faci, transformându-te într-o Șeherezadă de spital și aducând cu tine în blocul operator poveștile care te poartă în alte realități sau scriind în caietul verde fără a respecta cronologia și adevărul, luându-ți în mâini propriul timp, ești înălțată la ortopedie și ai deasupra doar acoperișul plat al unei imposibile evoluții sau te transformi în musafir nedorit pe viață în țara care se aștepta de la tine să devii gazdă, uitând, conform unui protocol niciodată semnat, dar subînțeles, condiția ta de vizitator/musafir în ea.

Scriitura Simonei Sora nu este deloc complezentă. Dimpotrivă. Poetica complezenței e disecată, așezată și ea sub lupa analizei, însă niciun moment în mod ostentativ. Firele care brodează ieșirea din obediența unui anumit tip de a scrie, de a înfățișa lumea și oamenii săi se trag, iar acest aspect este evident în ciuda subtilității metodei folosite, din așezarea înăuntrul literaturii, din ochiul atent al unei scriitoare care, înainte de a pune sub lupă o realitate, e în primul rând o deplină cititoare – așa cum cititoare sunt și Maiele ei și ar trebui să fie fiecare om întreg, dincolo de complezențele lui. De aceea, un elogiu al lecturii care creează a-complezență/originalitate e ceea ce impune oricărui cititor al Complezenței autoarea acestei cărți.

Simona Sora cu Nicoleta și Emil Munteanu la Întâlnirile Alecart de la FILIT-2014.

 *Nicoleta Munteanu, coordonatoare a Clubului Alecart, este profesoară la Colegiul Național Iași.

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!