Comportament cameleonic (TNI): „ce face un om/ lăsat singur în/ mintea/ lui”

Al doilea spectacol din noua serie a proiectului Lecturi3 a adus pe scena Teatrului Cub Comportament cameleonic, piesa Elenei Stan, în regia lui Ovidiu Lazăr, avându-i în distribuție pe Daniel Busuioc și pe Brândușa Aciobăniței. Asumând riscul de a întinde la maximum cea mai sensibilă coardă a prezentului, spectacolul declanșează o retrăire a tuturor pierderilor cauzate de proaspăt-aniversatul an pandemic, spunând, de această dată, povestea prin ochii „pierzătorului prin excelență”.

„cineva mă sabotează din interior”

Trecând protagonistul printr-o succesiune de ipostaze ale resemnării și ale lamentării, spectacolul țese păienjenișul fin și înșelător al complacerii în propriul eșec: absolvirea personalității prin învinovățirea alterității. În prim-plan în singurătatea apartamentului său mizer, acest om-nenumit (căruia aș îndrăzni să îi spun „pierzătorul”) reacționează la realitățile izolării, restricțiilor și carantinei cu o revoltă reconfortantă, dar lipsită de obiect; iar absența obiectului decurge întocmai din faptul că, la prima vedere, el face din „pandemie” deopotrivă o „scuză” și o „vină” pentru nereușitele sale.

În decorul minimal al spectacolului-lectură, esențial este televizorul: premisa lamentărilor personajului, fereastra prin care ar putea fi disimulat „dialogul”. (Nu pot ascunde faptul că, personal, succesiunea de decupaje din știri și comunicări ale președintelui din ultimul an m-a făcut să mă simt inconfortabil – până la urmă, un mod inedit de a transpune personajul în intimitatea spațiului spectatorului). Cu lumea din televizor, cu președintele și cu țara de dincolo de ecran vorbește el când deplânge faptul că statul nu i-a permis să muncească. Mai târziu, cu bolnavii și suferinzii, atunci când neagă existența virusului și se imaginează inventatorul vaccinului-placebo pentru epidemie. Tânjind la a da un sens pe cât posibil de nobil vieții sale, ultima ipostază îl găsește în pielea protestatarului-de-apartament, visându-se făcând greva foamei în fața Parlamentului, pentru a fi dus într-un restaurant de lux și obligat să mănânce.

„Oare sunt mort de mult în casa asta?”

Între aceste compromisuri imaginare mi se pare că se definește o linie de forță a operei Elenei Stan: fluiditatea oscilațiilor protagonistului între stările, trăirile și, în definitiv, ego-urile contradictorii – de la scepticism și bravură, la groază și paranoia de virus, de la ură față de stat, la patriotismul pretinsului erou al națiunii, de la furie la lacrimi, de la rușine la aroganță (ca, de ce nu, o interpretarea cursivă a unui vers al lui Radu Nițescu: „ce face un om/ lăsat singur în/ mintea/ lui”). Delirul emoțional al personajului nu poate fi altceva decât un apanaj al singurătății și nesiguranței întregii societăți.

Rămâne pregnant gândul reconfortant că există întotdeauna cineva mai mare, mai important și, mai ales, mai rău decât tine. Din când în când, să te revolte că te controlează; în rest, să fie o binecuvântare că poți blama pe altcineva pentru tot. Tocmai de aceea, mi se pare că opțiunea Elenei Stan de a povesti pandemia prin ochii „pierzătorului” este foarte ingenioasă; vine, după un an în care reproșuri au fost îndreptate de către (literalmente) oricine înspre oricine, ca o critică adusă sinelui și tendinței de a refuza lupta cu neputința, în favoarea mulțumitoarei căi a complacerii.

Jocul actorilor

Fără a dezvălui mai multe din firul pe care îl urmează piesa, mi se pare important a observa faptul că, în ciuda monologului consistent, spectacolul nu este construit ca un „one-man-show”. Există o a doua formă de „viață” pe scenă –  regizorul sau, de ce nu, chiar acea alteritate înspre și dinspre care se răsfrânge suferința protagonistului – omniscientă și, până aproape de final, fără a interveni. Când „vocea” din spate îi dictează, în cele din urmă, ceea ce să spună și ceea ce gândește, relația „pierzătorului” cu „lumea vinovată” devine cu atât mai confuză.

Cu toate că impresia mea este că sunt dificile rolurile în care interacțiunea cu ceilalți/celălalt actor este minimă, Brândușa Aciobăniței și Daniel Busuioc au avut o interpretare denotând control, echilibru și adevărată stăpânire a scenei și a jocului teatral. Actorii au ilustrat două forme complet antinomice ale expresivității, esențiale în construirea mesajului piesei: pe de o parte, sentimentalismul și patosul tulburătoare în acuratețea lor, cu emoții și reacții exacerbate ale protagonistului (Daniel Busuioc), iar pe de alta, neclintirea „vocii” din spatele scenei (Brândușa Aciobăniței) dublată de atât de subtile dezamăgiri, zâmbete ironice, priviri când empatice, când pline de cruzime. Interpretarea Brândușei Aciobăniței rămâne, pentru mine, o expresie a modului echivoc în care înțelegem și interacționăm în acest context al izolării cu „alteritatea”.

finalul este lăsat deschis

În deschidere, a fost citit un scurt gând al autoarei pe marginea piesei: „finalul este lăsat deschis, pentru ca fiecare să își imagineze cum a continuat povestea”. Și mărturisesc că, într-adevăr, mai dureros decât monologul (în multe momente înfiorător prin acuratețe, în interpretarea lui Daniel Busuioc), a fost sfârșitul spectacolului – sfârșitul de după „cortină” și de după aplauze. Când am simțit acut stinghereala fiecărei zile de știri din lockdown, iar acea stinghereală m-a țintuit locului; așa că am privit în sală și mi s-a părut că toți cei prezenți au rămas pe scaune la fel de stânjeniți.

Și sfârșitul de după sfârșit, când (probabil simțind starea publicului), moderatorii le-au sugerat celor prezenți că, în măsura în care își doresc, ar putea rămâne la o discuție pe marginea celor „întâmplate”. Toți s-au ridicat atunci de parcă și-ar fi amintit brusc cine sunt și și-au căutat drumul spre ieșire.

Nu cred că aceea a fost doar emoția colectivă a publicului după spectacolele tulburătoare, ci, poate, reacția pierzătorului ce conștientizează că pumnul greu al adevărului și al pierderii știe să lovească din toate părțile și la fel de tare: în i-realitățile din sala de spectacol, precum și în realitățile din afară.

*LECTURI³ este numele proiectului teatral demarat de Teatrul Național ieșean în parteneriat cu Muzeul Național al Literaturii Române Iași (FILIT) și „ALECART”. Proiectul a fost inițiat de Naționalul ieșean  din dorința de a promova dramaturgi români contemporani din România și din Republica Moldova, de a face cunoscute publicului piesele lor de teatru prin montarea lunară a unor spectacole-lectură, la Teatru³ și cu punerea în scenă, după fiecare ediție, a celei mai apreciate piese de teatru (La prima ediție, piesa câștigătoare a fost Sindromul Quijote, scrisă de Carmen Dominte și pusă în scenă de Radu Ghilaș.). Selecția textelor a fost făcută în fiecare lună, conform unei grile de evaluare, de către un juriu constituit din reprezentanți ai Teatrului Național Iași, ai Muzeului Național al Literaturii Iași și ai revistei de cultură „ALECART”.

***

(Andrada STRUGARU, membră a Clubului Alecart, este studentă în anul I la Facultatea de Drept, UAIC. A obținut Premiul al II-lea la Festivalul- Concurs „LicArt”, a participat ca poetă invitată la Festivalul Internațional „Poezia e la Bistrița”, la Festivalul Internațional „Poets in Transylvania” și la FILIT – Noaptea Albă a Poeziei, Zoon Poetikon, și a avut lectură publică la Institutul Blecher. A publicat recenzii de carte, eseu, cronică de film, cronică de teatru și poezii în revistele/ platformele online: „Apostrof”, „Zona literară”, „Poetic Stand”, „Observator cultural”, „Timpul”, „Alecart” etc.)

Foto: Andrada Strugaru

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!