Lupta pentru spălarea creierului omenesc e una titanică.
O partitură contrapunctică, de o mare virtuozitate, legând și deznodând firele destinelor a două țări și a nenumărați oameni prinși în delirul unei minți bolnave și al unei ideologii care-și întinde tăcută, dar neobosită tentaculele, invadând și osificând viața de zi cu zi a celor ținuți captivi de visul, transformat în megalomanie, teroare și coșmar, al puternicilor zilei de la Beijing și Tirana propune romanul lui Kadare, Concert la sfârșit de iarnă, roman apărut abia după moartea președintelui Enver Hodja și tradus în limba română de Marius Dobrescu. Recuperând un moment important al perioadei comuniste din Albania, cel de după îndepărtarea de sovietici și apropierea de linia lui Mao Zedong, de fapt, ultima perioadă a prieteniei chino-albaneze, Kadare creează o amplă frescă a vieții cotidiene ce se desfășoară în ritmurile dictate de zvonurile ce vizează relația tot mai tensionată cu uriașa putere asiatică (pretext de a rememora cealaltă ruptură, de „prietenii” de la Moscova – incertitudinea, teroarea acaparantă), dar mai ales, de intruziunea mecanismelor fricii în relațiile interumane. Realismul coexistă, fisurat și astfel amplificat, cu alegoria. Imaginile hipnotice, structurile metaforice, intruziunile absurdului (multe de natură kafkiană) conferă romanului nu atât densitate, cât caracterul de oglindă revelatoare în care sunt expuse și amplificate nebunia, paranoia, teama omniprezentă, depersonalizarea deopotrivă grotescă și tragică, în tandem cu aspectele mici, cotidiene, ale unor zile cenușii și ale unor existențe obișnuite al căror unic scop este încercarea de a păstra un echilibru între puțina libertate de mișcare și „exigențele” realității sordide din jur, adaptarea, dorința de a rămâne cât mai puțin vizibil, deși mâna lungă a partidului pare a se întinde, deloc ocrotitoare, peste tot și suflul înghețat al puterii urmărește din umbră orice mișcare, schilodind trupuri, dar mai ales suflete, frângând fără milă orice oază de normalitate. Sau uniformizând, reducând orice acțiune vie la un joc prestabilit. Cu un singur câștigător: Partidul. În fapt, cel care îl conduce. În această țesătură de zvonuri oricine poate pierde. Pe scena vieții de la Tirana, nimeni nu e ferit de teamă, fiecare poate cădea victimă unor scenarii fantasmagorice, propriilor lașități, micilor orgolii. Oamenii se pot transforma de pe o zi pe alta în umbra lor, vocile se subțiază, anticipând intrarea în dizgrație, semnăturile își pierd consistența, volatilizându-se, la celălalt capăt al telefonului nu răspunde nimeni, mai marii zilei devin nefrecventabil. Tu nu mai ești tu. Ai devenit una cu propria teamă, cu rușinea, ești redus la mâna care își scrie autocritica, cauți tot mai adânc în conștiință greșeala reală sau posibilă de care te faci vinovat, pândești chipuri, ești urmărit de alte chipuri. Doar Enver Hodja e deasupra tuturor. Enver Hodja, întruparea Puterii, incarnarea Partidului. O voce la capătul unui telefon, o umbră ai cărei ochi nu par a se închide niciodată. Ținând în mână destinele unei țări mici. O țară care însă poate fi poarta de intrare în Europa în visul unui alt nebun.
Un chinez mi-a spus într-o zi: Noi am scos perdelele pentru că de acolo venea răul – ascundeau viața personală a omului.
Și dacă istoria nu ar fi consemnată și nu ar păstra imaginea realităților existente la un moment dat, tot ceea ce brodează Ismail Kadare în Concert la sfârșit de iarnă ar părea desprins dintr-un coșmar suprarealist sau emanația unei minți bolnave, a unui duh al răului care-și multiplică la nesfârșit formele de manifestare. În romanul lui Kadare, acest uriaș duh atins de bătrânețe și de decrepitudine, dar nu mai puțin malefic și înspăimântător, e Mao Zedong. Pe întinderea uriașă a Chinei, voința lui a creat teritoriul nesfârșit al proliferării tăcerii, crimei și terorii. În forme până atunci necunoscute, în fața cărora orice alt scelerat ar părea doar un puștan sadic, însă lipsit de imaginație. Mitul și realitatea funcționează perfect în această Chină care se pregătește pentru schimbarea puterii, dar care nu bănuiește cât de adânc e răul în care a fost atent și cu metodă scufundată. Într-un experiment de câteva decenii, început cu Revoluția Culturală Chineză și ale cărui consecințe se văd încă. Sub pământ, departe de convulsiile și de visurile de mărire ale opozanților, cărora li se permite pentru un timp iluzia că ar putea deține sau submina puterea, întins între neexistență și existență, profitând de avantajele uneia și evitând capcanele celeilalte, Mao simte puterea subterană al cărei stăpân absolut e, căci unde în altă parte cuvintele „putere subterană” puteau să sune mai bine ca aici? Nebănuind nebănuitul: că din micuța țară satelit europeană o scrisoare străbate cerul nopții. O scrisoare al cărei conținut nimeni nu îl cunoaște, nici măcar Mesagerul care o poartă peste întinderile mărilor și deșerturilor, peste munți și orezării, dar ale cărei consecințe vor fi curând resimțite de toți. E scrisoarea care va provoca înghețul relațiilor dintre China și Albania, fidelă visului socialist și împotrivindu-se liniei de politică externă a lui Mao: Așadar mesajul de departe, își repetă, tocmai din Albania. Aceasta e o țară mică dintr-un continent pe care-l urăsc, numit Europa. Pe acest continent trăiesc oameni albi, pe care nici noi nu-i iubim, nici ei nu ne iubesc. Face excepție Albania, care este aliata noastră. Singurul aliat pe acest continent blestemat. Numai că acest stat, de o mie de ori mai mic decât China, îndrăznește să-mi trimită un mesaj. Și nu orice fel de mesaj, ci unul amenințător. Deci acest stat nu numai că nu mi se supune, ci încearcă să-mi impună voința lui. Țara asta merită pedepsită. Iar eu o voi pedepsi. Între delir și paranoia, gândurile conducătorului suprem țes pânza transformării Albaniei într-o Chină mai mică. Nu e nevoie de multă imaginație, doar de ceva mai multă ordine, ceea ce pentru China nu e o problemă. De oameni în poziții cheie cărora să li se sugereze ceea ce mai târziu va deveni convingere proprie. Și care vor acționa, în ciuda fricii paralizante. Convinși că ideea a fost a lor. Cheia e diluarea istoriei, marile uitări, îndepărtarea definitivă de Europa, revenirea în Asia, ca în timpul celor cinci secole de stăpânire otomană. De data aceasta însă definitiv.
Vechii greci poate că știau multe, dar nu cunoșteau forța orezăriei. A orezăriei în mlaștina cu noroi… Care te usucă, te omoară cu zile.
Urmărind contrapunctic transformarea visului lui Mao în realitate în propria țară și prelungirile lui albaneze, Kadare oferă o imagine extrem de atent documentată a mecanismelor de exercitare a puterii, de menținere a acesteia și de control: închiderea universităților, interzicerea cărților, diminuarea numărului acestora până la nivelul avut în secolele când erau scrise cu mâna, interzicerea culturii europene (cineva venise cu ideea de a se tăia mâinile pianistului chinez care interpretase o sonată de Beethoven), a oricărei forme de artă mai puțin a celei puse în slujba ideologiei, anihilarea intelectualilor, întreținerea voită a luptelor pentru putere și succesiune în interiorul partidului, menținerea populației la limita subzistenței, anihilarea oricărei forme de apropiere umană, de solidaritate, de umanitate. Pentru a distruge literatura și artele, trebuia început cu stâlcirea comunicării umane. Erau trei mii de ani de când omenirea o cizela mereu, fără ea viața ar fi fost doar o bâiguială de idioți, dar uite că acum apăruse Mao Zedong pentru a pune stavilă acestei minuni. Întors din China, soțul Silvei, Gjergji, și apoi Skënder Bermena, prietenul ei scriitor, par niște umbre revenite din infern, atinși de o boală fără nume care îi lasă împietriți în fața oricărei forme de viață, neputincioși să se bucure de ea. E răceala de mormânt a ordinii absolute, a lipsei oricărei forme de comunicare interumană, înlocuirea acesteia cu non discursul, cu o suită de abstracțiuni în spatele cărora nu e decât vidul absolut, absența oricărei emoții. Împotriva frigului acesta de moarte vor trebui să lupte în frigul iernii de la Tirana, într-o realitate care încă nu ajunsese la grotesca formă pe care o cunoscuseră în China. Nimic nu pare a rezista în uriașul deșert în care gândirea lui Mao a transformat China. Până și romanul la care lucra Skënder Bermena, purtat pe fundul valizei cu care pleacă la Beijing, se transformă într-un avorton. Asemenea lui Lei Feng, personajul născut mort, din însemnările lui Bermena, în care membrii unei comisii de scriitori, la fel ca altele de pe întreg cuprinsul țării, cloceau maozedongideea, opera perfectă care să se plieze pe gândirea președintelui. La sfârșit, cu toții își dau seama că născuseră împreună un om mort. Realitatea societății chineze nu e nimic altceva decât imaginea acestei ideologii trecute prin filtrul gândirii lui Mao și care ajunge să producă un monstruos avorton.
O mașinărie groaznică ce putea să-ți trimită răul acolo unde nu te-ai fi așteptat. Cătușele astea, de exemplu, puteau ajunge la tine încă de la forja normanzilor sau mai de departe, de la Hoarda de Aur…
Sub un cer mereu rece și indiferent, de la un capăt al lumii în celălalt, între țări vecine și „prietene” sau în cele libere, sateliții încearcă să prindă și să decodeze trepidațiile care ar putea schimba direcția marii puteri asiatice, posibila schimbare de regim. În timp ce la Beijing succesorii sunt anihilați (de boală sau într-o monstruoasă conspirație a unei minți scelerate), pe scena mică de la Tirana se joacă același joc, cu aceeași miză: păstrarea puterii, eliminarea oricărei opoziții. Refuzul unor ofițeri tanchiști de a executa un ordin e punctul de plecare al înăbușirii unei lovituri militare, al eliminării celor deveniți indezirabili. Vinovați și nevinovați, în uriașul mecanism al zvonurilor, intențiilor și puterii, se schimbă destine. Ceea ce urmărește remarcabil Kadare este metamorfoza oamenilor, deopotrivă mici și mari, simpli funcționari sau miniștri și generali, față în față cu puterea. Ca în Palatul viselor sau în Firmanul orb, toate gesturile celor prinși în uriașa pânză de păianjen a puterii sunt atinse de o stranie distanțare de normalitate, de o contaminare de absurd. Chiar și atunci când nu există propriu-zis o faptă, e suficient zvonul sau doar posibilitatea de a se naște unul. Fantasmele nasc realitatea, gândurile dobândesc consistența unui pericol de netăgăduit, dar imposibil de anticipat, din magma a ceea ce s-ar putea întâmpla se înfiripă realități terifiante: Nici n-ar trebui să fie un zvon în adevăratul înțeles al cuvântului, și-a spus mai apoi, poate fi ceva mai subtil, nici nu se descoperise cuvântul pentru asta, ceva imperceptibil, adică mult mai periculos. Se insinua, pătrundea peste tot ca vântul de toamnă. „Contaminarea”, metamorfoza ia cele mai stranii forme: spaima că ar putea să nu mai fie nevoie de a traduce în albaneză gândirea lui Mao și apoi suferința lui Ekrem Fortuzi la moartea acestuia, nevoia lui de a rosti cuvinte în limba chineză în cele mai intime momente, comportamentul abulic al lui Simon Dersha după cina luată întâmplător cu ministrul și transformarea lui într-o umbră ce încearcă să ia legătura la telefon cu prietenul care a făcut-o posibilă, pasiunea Lindei pentru lumea Silvei și dragostea pentru Besnik Struga, al cărui mister se împărțea între Moscova și Ana Krasniki, frumoasa soră, acum moartă, a Silvei, cuvintele din alte vremuri, legate tot de o aventură, petrecută în timpul rupturii de sovietici, pe care le repetă logodnica lui Marku pentru a întreține flacăra pasiunii, nebunia lui Luka Alarupi, fost patron a cărui fabrică a fost confiscată, dar care e convins că trebuie să se angajeze cu și mai mult zel în producția acesteia, umblând cu geanta plină de tăieturi din ziare, având casa plină de tabele, gazete de perete și panouri de onoare, convins că va fi tras la răspundere și sfârșind cu funia înfășurată de gât – totul pare a se desfășura într-o realitate ce are consistența visului, niciodată pe deplin coșmar, dar mereu pe punctul de a deveni unul.
Dacă gura lumii susține că trebuie să existe o dramă despre mine, nicio forță pe lume, și cu atât mai puțin eu, nu va fi capabilă să o oprească. Singurul lucru pe care pot să-l fac este să caut ca atunci când drama va fi gata de pus în scenă, pe afișele ei, în locul autorului, oricare ar fi el, să fie scris numele regelui Duncan, ca adevăratul ei creator.
Deși e pe deplin ancorat în realitatea sordidă, cenușie, a momentului pe care îl reconstituie, romanul lui Kadare îi conferă aura a ceva ce și-a pierdut logica, ceva deopotrivă sinistru și grotesc, produsul unei minți bolnave în care, mai devreme sau mai târziu, cu toții ajung captivi, indiferent cât încearcă să rămână departe de suflul ei pestilențial. O teroare mocnită acționează insidios și, din când în când, viețile unor puternici ai zilei sau doar ale unor bieți oameni aflați întâmplător în calea de manifestare a puterii sunt distruse. Atât uciderea lui Lin Biao de către Mao Zedong, cât și plenarele de partid în care este demascat complotul împotriva lui Enver Hodja (ca de altfel tot ceea ce se află în spatele oricărei acțiuni, a tot ceea ce se trăiește) dobândesc consistența vâscoasă a unor năluciri, în care nici măcar cel care se află înăuntrul lor nu mai știe în ce măsură îi aparțin sau nu. Într-o excepțională punere în abis a acestui univers pe jumătate kafkian, pe jumătate demonic, Ultima noapte a lui Macbeth. Sinopsis pentru o nouă interpretare a dramei devine o alegorie a relației dintre adevăr și iluzie, dintre ceea ce poate exista și ceea ce este posibil doar în imaginație/literatură, dintre ceea ce s-a întâmplat și ceea ce mintea a făcut să se întâmple, dintre jocul puterii și manifestarea acesteia, dintre viață și coșmar. Nu ce există e adevărat, ci ceea ce există în mintea fiecăruia. Puterea oricărui dictator, ca orice manifestare a puterii de altfel, devine posibilă prin insinuarea fricii, prin schimbarea semnului dintre ceea ce este și ceea ce pare a fi. Nu întâmplător, cuvintele bătrânei Hasije cu mințile rătăcite, care în ultima vreme încurca din ce în ce mai des evenimentele, ba chiar și pe cele reale cu cele din vis, îi încurca pe morți cu viii, dar asta n-o deranja prea tare, par a fi singura modalitate de a înțelege ceea ce nu pare a putea fi înțeles: Chinezii? N-au fost chinezi pe aici. Doar dacă nu i-oți fi văzut în vis. Realitatea și forma pe care aceasta o îmbracă dobândesc consistența unui vis terifiant, cu lumea lui deopotrivă de neînțeles, absurdă și totuși întru totul coerentă. Așa cum sunt toate momentele în care nebunia pune stăpânire pe lume sau pe o parte a ei, iar puterea se află în mâna unui singur om.
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
