Acum douăzeci de ani .
Tânăr absolvent de facultate, cu entuziasm şi dorinţă de a confirma în cariera pe care mi-am ales-o am încercat să înţeleg rolul pe care îl voi juca din acel moment în societate. Mă simţeam dintr-o dată extraordinar de important şi asta nu pentru că urma să mi se spună ”domn’ profesor” ci pentru că mă gândeam ce privilegiu mare este să pot lucra cu tinerii, să mă ocup de formarea lor, de căutarea alături de ei a drumului pe care aveau să meargă în viaţă. Voiam să fac promisiuni, jurăminte … şi, brusc, mi-am dat seama de o mare nedreptate.
M-am gândit imediat la medici, preoţi, magistraţi sau militari, categorii profesionale cu aceeaşi menire, aceea de a avea grijă de oameni, de siguranţa lor, de sănătatea lor fizică şi mentală. La absolvirea studiilor superioare sau la debutul în meseria pe care şi-au ales-o toţi aceşti tineri depun un jurământ. Trebuie să fie extrem de emoţionant şi motivant, iar noi dascălii nu beneficiam de aşa ceva. Am trăit multă vreme cu această nemulţumire cauzată de discriminarea la care eram supus şi, mai grav, ajunsesem să fiu înţelegător cu unele derapaje ale sistemului şi ale oamenilor săi atâta timp cât nu îşi luaseră un angajament ferm faţă de societate.
Între timp …
Mai am multe de învăţat, dar cred că am început să înţeleg sau, mai bine zis, să încerc să transform frustrările de la debut în avantaje care să mă motiveze. M-am gândit astfel la profesorii mei, la cei care nu se poate să nu fi trecut la rândul lor prin astfel de frământări. Plecând de la convingerea fermă că fiecare dintre noi suntem ceea ce suntem astăzi datorită sau din cauza unui profesor, m-am reîntors în timp, chiar la început, adică acum treizeci și ceva de ani. Atunci a fost pentru mine începutul, atunci la unsprezece ani când mi-am întâlnit Profesorul de matematică. Un dascăl obişnuit, într-o şcoală de cartier, în care se învăţa în mai multe schimburi cu ore reduse la patruzeci de minute. Ce-l făcea atât de special pentru mine? Bucuria de a lucra împreună cu noi, emoţia care-l cuprindea în preajma unei probleme speciale, severitatea sa voluntară, rigoarea matematică pe care încerca să ne-o impună încă de la început şi … o replică scăpată unei colege de-a dumnealui pe care eu am auzit-o întâmplător „Băiatul ăsta are stofă de matematician” (era vorba despre mine, iar acest lucru m-a motivat extraordinar).
A urmat apoi perioada liceului, alte trăiri, alte percepţii asupra vieţii, alt dascăl, Profesorul de limba română. Distins şi retras, discret până la absenţă, tot timpul în aşteptarea unei întrebări oricât de retorice, dar adânci în sensuri, enciclopedic şi profund. Acesta era profesorul meu. A reuşit să întreţină un „conflict” între noi doi pe toată perioada liceului, nerefuzându-mi nota maximă (pe care o acorda foarte rar altora), dar privându-mă de bucuria unui zâmbet şi a unei aprecieri verbale pe care o aştepţi totdeauna sau măcar din când în când din partea unui profesor. Lucrul acesta m-a ambiţionat foarte tare, citeam mult, căutam să ies din tiparele de la clasă şi îmi făurisem un plan… Se apropia bacalaureatul şi voiam să-i demonstrez profesorului cine sunt, aşa că pe parcursul tezei scrise „am negat” tot ce am învăţat de la dânsul şi am vrut să fiu eu. Eram convins că „mă voi răzbuna” şi abia aşteptam să-l întâlnesc şi să-i spun despre isprava redactării unei lucrări nonconformiste în care imaginasem un dialog între mine şi dumnealui aşa cum nu avusesem niciodată la clasă,… pe contre. Am primit atunci ultima lecţie din partea dumnealui, mai frumoasă decât oricare alta decât până atunci. Pe măsură ce-i relatam despre modul meu de abordare a subiectului am văzut ceva ce aşteptasem vreme de patru ani de la dânsul, primul zâmbet, prima mână pusă ferm pe umărul meu şi o replică ce m-a urmărit mulţi ani, rostită în timp ce mă privea altfel decât o făcuse până atunci : „Ştiam eu…”. M-am bucurat cu naivitate de nota foarte mare pe care am primit-o pe teză văzând-o ca un triumf asupra Profesorului meu, dar… nu-mi ieşeau din minte replica sa, căldura ochilor care m-au privit în timp ce-mi vorbea şi mai ales zâmbetul pe care-l aşteptasem atâta vreme. Au trecut ani până să realizez ce Profesor extraordinar am avut, reuşind să întreţină un aparent conflict între noi doar pentru că simţea că acest lucru mă va ambiţiona foarte tare şi mă va face să citesc mai mult, să caut mai mult. Şi-a jucat rolul până la capăt, iar ultimul act a fost o pledoarie pentru meseria de dascăl.
Nostalgic după anii de liceu pe care tocmai îi lăsasem în urmă, am păşit pragul facultăţii pe care visam încă de atunci, de la unsprezece ani, să o urmez. Au trecut primii doi ani, o mulţime de informaţii, voci care nu ieşeau din monotonia lor în timp ce pe tablă curgeau tot felul de formule şi de teoreme, înverşunare multă atunci când era vorba de examene, dar nimic din ceea ce căutam eu nu părea că voi mai întâlni vreodată. Aproape mă resemnasem şi mă gândeam că poate modelele de care v-am vorbit mai sus nu există decât în închipuirea mea, adevărat fiind faptul că perioada trăirilor intense la nivel emoţional fusese depăşită.
Ajuns însă în anul al treilea totul a căpătat din nou sens pentru mine care nu renunţasem definitiv la ideea că şcoala nu înseamnă nici pe departe informaţie, ci modele de oameni care să te facă să-ţi doreşti informaţia, nu să o accepţi doar pentru a face faţă unui examen.
Persoana despre care vă vorbesc, Doamna Profesoară de geometrie, dădea o distincţie aparte mediului academic din care făcea parte. Fără a face concesii deloc, reuşea să evite încrâncenarea sau din contră superficialitatea sesizată până atunci la colegii dânsei. Examenul nu mai constituia un scop al cursului, ci o finalitate care să-ţi dea posibilitatea ca student să te bucuri de acele clipe irepetabile din viaţa ta, momentele în care trudeai şi erai răsplătit pentru munca ta. În compania Domniei sale îţi recăpătai dimensiunea interioară, răspunsurile la nelămuririle noastre nu veneau ca un reproş, ci se transmiteau pe frecvenţa unei emoţii native ce avea o candoare dezarmantă. Ascultând-o te lămureai, înţelegeai şi ţineai minte. Iar acum peste ani îţi aminteşti: „Aceste lucruri le ştiu de la Magistrul meu.” Atunci mi-am dat seama cu adevărat că vreau să fiu profesor, până atunci cred că voiam doar să fac matematică.
Şi pentru că viaţa îţi rezervă de multe ori obstacole şi eşti supus la încercări, am trecut şi eu printr-un astfel de moment. La câţiva ani de la debutul meu ca dascăl, dezamăgit de neajunsurile şi nedreptăţile din învăţământ, convins că energia mea poate să fie folosită şi altundeva m-am hotărât să abandonez lupta şi să părăsesc acest sistem. Nu puteam să plec aşa ca un laş, nu-mi era deajuns să-mi motivez mie gestul, trebuia să mă justific persoanei care a crezut în mine. Am întâlnit-o, trecuseră doar doi ani de la terminarea facultăţii, m-a întâmpinat cu acelaşi zâmbet cald crezând că am nevoie de o lămurire ca atunci când îi eram student, m-a privit cu admiraţie când am început să-i vorbesc despre familie, iar privirea a început să i se întristeze atunci când din discuţia mea argumentată a înţeles adevăratul motiv pentru care am căutat-o. M-a lăsat să termin, m-a privit cu nişte ochi pătrunzători, dar înţelegători şi mi-a spus: „Vezi tu, Marius, ai dreptate cu tot ce spui la adresa sistemului, sunt de acord că mai nimic nu merge bine, că e o cauză aproape pierdută, îţi înţeleg decizia şi ţi-o respect, dar lasă-mă să-ţi spun cum stau lucrurile pentru mine…. Eu văd învăţământul, şcoala în general, ca o cetate veche, cu ziduri şubrezite, lovite de atâtea şi atâtea furtuni, care stă să se prăbuşească dintr-o clipă în alta. Numai că în aceste ziduri se află nişte pitricele mici, dar bine aşezate, care-l ţin în picioare, nu-i dau voie să cadă. Indiferent de decizia ta, tu vei rămâne pentru mine una dintre pietricele din această temelie.” S-a ridicat, ochii îi erau plini de lacrimi, dar continuau să fie calzi, a schimbat vorba întrebându-mă din nou ceva despre familie, despre copilul pe care ştia că-l așteptam încă din ultimul an de facultate şi mi-a urat succes.
Am realizat atunci că nu mai aveam cum să renunţ, nu mai puteam să fac acest lucru. Mi-am amintit din nou de vechea mea obsesie, jurământul nedepus în slujba cauzei pe care urma să o slujesc. Ce nevoie mai aveam de un astfel de legământ rostit în cadru solemn, festivist, cu fotografii şi imagini video întru mândria urmaşilor mei atâta timp cât şi acum mai am memoria acelei biblioteci în care ne-am întâlnit, simt încă mirosul cărţilor ce ne înconjurau. Abia atunci, în acel moment, am devenit profesor, mi-am înțeles rostul, am murmurat în gând un soi de jurământ, mai mult o promisiune şi mi-am dat seama de încă un lucru, comun celor trei magiștri pe care i-am evocat. Fiecare dintre ei, lipsiţi de orice fel de orgolii, au lăsat la o parte încrâncenarea şi dorinţa de a dovedi ceva ce pe termen lung ar fi însemnat mutilarea discipolilor lor şi s-au rezumat la un lucru simplu, la asumarea condiţiei semănătorului biblic, care răspândeşte sămânţa (cuvântul), o îngrijeşte, se roagă pentru ea şi aşteaptă rezultatele. Fără să ştie dacă s-a prins ceva, în anul următor o iau de la capăt şi fac asta fără întrerupere o viaţă întreagă.
Copiii mei sunt acum de vârstă școlară, ba chiar în prag de absolvire a unor cicluri de studii. Pentru ei povestea încă se scrie. Mă întreb dacă și-au descoperit magiștrii? Știu ei oare că drumul este mai important decât finalitatea lui? Că parcurgând acest drum trebuie doar să aibă răbdare și să țină ochii deschiși … pentru a se bucura? Am mare încredere în ei!
*Marius Pașa, membru în Colegiul de Onoare Alecart, este profesor de matematică la Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi” Iași și la Colegiul Național Iași.
