Femeile și lumile lor interioare: Confesiunea, de Jessie Burton

Și dacă nesfârșitele compromisuri și frustrări, sentimentul cronic că undeva după colț – sau în urmă, pe drumul pe care nu l-ai ales – așteaptă adevărata viață, toate astea sunt doar o parte din ceea ce înseamnă să trăiești, ba mai mult, să încerci să trăiești cu altcineva?

La fel ca în Muza, Jessie Burton propune aici o poveste în care întâmplările din prezent se reordonează în funcție de cele petrecute într-un timp care ascunde decizii și întâmplări dureroase, alegeri care obligă la confruntări ulterioare pentru ca viața să se așeze într-un făgaș dacă nu al seninătății măcar al înțelegerii. Dar ceea ce acolo era devastat de pasiune și de dorința personajelor de a-și împlini un vis împotriva unor multiple constrângeri, căci drama se desfășura pe fundalul anilor 30 în sudul fierbinte al Spaniei pentru a reverbera apoi într-o Londră în care a fi o tânără imigrantă și a-ți urma visul de a scrie însemna în primul rând a-ți accepta identitatea în interiorul unei alterități profund diferite, aici e mai interiorizat, mai analitic, mai problematizant.

Am citit Confesiunea ca pe un roman cu și despre femei, despre relațiile complicate dintre ele și încercarea de a diseca multiplele moduri în care sufletul feminin se poziționează față de propriile dorințe, față de ceilalți, față de pierderile inevitabile și de spaime, un roman despre căutarea și acceptarea sinelui, despre iertare, împăcare, despre ce înseamnă a fi fiică, mamă, iubită, femeie tânără, femeie matură, despre relațiile de putere și vulnerabilitate, despre iubirea dintre două femei, despre iubirea dintre femei și bărbați, despre trupul femeii, orgoliu, singurătate, epuizare, maternitate, convenții și libertatea de a alege.

Trebuie să fii pregătită să regreți o decizie pe care credeai că n-ai s-o regreți niciodată – dar din experiența mea, regretul nu e niciodată permanent.

Subiectul e simplu și destul de convențional, dacă acceptăm că analiza apropierii dintre doi oameni se face din perspectiva relației și a modului de a înțelege viața a două femei care se iubesc. Totul începe în Londra anului 1980 cu o întâlnire întâmplătoare între Elise, cu tinerețea ei șovăitoare, și Constance/Connie, o scriitoare matură, o femeie puternică, independentă și care e obișnuită să aibă lumea la picioare, ceea ce o face să-și ascundă emoțiile în spatele capacității de a-i controla pe ceilalți. O întâlnire care face ca lumea lui Elise să se lipească definitiv de cea a lui Connie și ea să nu se mai  simtă invizibilă. Romanul scris de Connie, cu antipovestea lui de dragoste, naște în Elise o întrebare: Dragostea. Cum o fi? Iar această întrebare este punctul de plecare pentru disecarea experiențelor pe care le traversează toate femeile, dar și bărbații din romanul lui Jessie Burton. Pentru că, peste mai bine de 30 de ani, Rose reface până la un punct drumul istovitor și sfâșietor al descoperirii de sine în încercarea inițială de a afla cine a fost Elise, mama care a părăsit-o când avea mai puțin de un an. O nevoie care o aduce alături de Connie și de lupta ei cu bătrânețea și singurătatea, alături de vinovăția pe care o simte, deși a încercat să o îngroape adânc, dar și de viețile unor oameni care și-au trăit tinerețea și eșecurile înainte ca ea să se fi născut și care, până a fi mama și tatăl ei, au fost iubita sau soțul altor femei, au cunoscut pasiunea, s-au simțit trădați și i-au rănit pe ceilalți, nu au înțeles și nu au oferit înțelegere, au renunțat sau au mers mai departe singuri sau alături de alții. Dar nu cum se leagă poveștile de viață ale lui Connie, Elise și Rose peste timp e punctul forte al acestui roman, ci felul în care e înfățișată realitatea de a fi femeie. Gândurile, opțiunile, „mecanismele de funcționare” ale sufletului și ale trupului femeilor, instinctul de a avea o familie și constrângerile implicate, apropierea de o alta (ca senzualitate, dorință, înțelegere, compasiune sau prietenie), brutalitatea sau slăbiciunea bărbaților, capacitatea de a răni, de a manipula, dincolo de vârstă sau de sex, de a ispăși și de a dărui, împăcând greșelile și nevoile egoiste se reflectă în întâmplări care se desfășoară alert, în mici scene de viață în care se ciocnesc destine, în întâlniri scurte sau care marchează o întreagă viață.

Aștepți un final fericit? // Nu cred în finaluri fericite.

Dragostea dintre Elise și Connie. O dragoste în care nevoia de apropiere, tandrețea, generozitatea blândă, seninătatea, atracția oricărui început și ritmul unei pasiuni care nu se ascunde, dar nici nu se arată în văzul lumii, pentru că nu poate fi acceptată în sensul legalizării pe care o presupune relația dintre o femeie și un bărbat este contrapunctată de modul de a fi și de a înțelege iubirea a două femei care simt și trăiesc diferit ceea ce li se întâmplă. Și dacă același lucru este valabil pentru orice întâlnire dintre doi oameni, în cazul celor două e acutizat de faptul că între ele se insinuează ascendentul pe care îl are asupra celeilalte faptul că una dintre ele, Connie, e mai matură, o femeie de succes care are în afară de iubirea pentru Elise și o altă pasiune, un drum definit de succesul de scriitoare, de bani, de nevoia de singurătate pentru a putea crea, de transpunerea cinematografică la Hollywood a unuia dintre romanele sale. Viața lor în lumea de carton, strălucitoare, dar profund falsă, cinică și egoistă, în care suferința e ascunsă sub un zâmbet larg și un strat gros de fard o ia razna, pentru că niciuna dintre ele nu poate accepta ceea ce devine cealaltă în acest carusel al goanei după succes: Avu revelația dureroasă, înfiorătoare, că noua viață de care se agățase îi aluneca printre degete. Pentru că însingurarea, nesiguranța, absența a orice altceva din viața Elisei în afară de iubirea ei supusă, dar incapabilă de a suporta incertitudinea și distanțarea, apoi trădarea lui Connie o fac să caute răzbunarea și o altfel de dragoste în Matt, bărbatul celei mai bune prietene a partenerei sale, a cărui căsnicie e șubrezită de pierderea unui copil și de felul în care cei doi soți trăiesc această pierdere. Rănită, vulnerabilă, fragilă și debusolată, Elise se aruncă într-o relație fără a ști exact ce caută, iar fuga alături de bărbatul căsătorit încă, deopotrivă vinovăție, nevoie de a se consola unul pe celălalt, de a fi înțeleși și de a experimenta ceva nou se transformă într-o relație epuizantă, din care niciunul nu mai știe cum poate ieși. Trecuseră de la povestea în care se salvau reciproc la una în care se meritau reciproc. Nașterea lui Rose, luciditatea tardivă, conștientizarea pierderii libertății și a responsabilității de a fi mamă, revenirea lui Connie pentru un moment în viața ei, fără ca asta să readucă liniștea și iubirea visate, ci doar accentuându-i spaimele și depresia conduc la o fugă definitivă. De fiica pe care nu știe cum să o iubească, de femeia pe care încă o iubește, de bărbatul pe care l-a iubit, dar față de care acum nu mai simte nimic, de propria viață de până atunci.

Mi se părea că dețin controlul absolut.

Dragostea dintre Rose și Connie e inițial o căutare și o ascundere a adevărului. Femeia puternică de altădată a devenit între timp o bătrână la fel de intransigentă, de dură cu ceilalți, de sigură pe propriile alegeri. Totuși, o anumită blândețe, o nevoie de a fi înțeleasă și acceptată, teama de a nu mai fi recunoscută în lumea scriitorilor pe care a părăsit-o cu atâția ani în urmă o fac să o accepte pe Rose alături, fără a vedea în ea nimic din Elise și fără a înțelege că identitatea Laurei, cea sub care aceasta se ascunde, nu este altceva decât proiecția a ceea ce fetița părăsită de altădată, acum femeia încă nesigură de propriile alegeri, își dorește să fie. O apropiere în care se țes firele unei legături aproape materne, care umple parțial golurile și neliniștile, o prietenie sinuoasă a descoperirii trecutului care le leagă, o acceptare a ceea ce s-a întâmplat și a ceea ce poate fiecare să ofere celeilalte. Apoi o nouă despărțire, de data aceasta însă deschisă spre o revenire, căci nu mai e o fugă, ci o îndepărtare necesară, o maturizare care nu se poate face altfel decât prin decantarea experiențelor trăite: pur și simplu nu mai puteam pierde timp sperând că oamenii aveau să mă iubească și să mă respecte.

Voiam doar să fiu eu însămi.

Între aceste forme ale iubirii feminine se conturează și altele. Barbara, vedeta strălucitoare de la Hollywood cu căsniciile ei ratate și atracția exercitată asupra tuturor, Shara și înstrăinarea ei voită de bărbatul care nu înțelege ce a însemnat pentru ea copilul pierdut înainte de a se fi născut, Kelly, prietena din copilărie a lui Rose, pragmatica Deborah, agenta lui Connie, Yolanda cu afecțiunea ei necondiționată pentru Elise și mica Rose, iar pe fundal, siluetele lui Claire, Zoë, Dorothy sau Daisy, toate aceste femei sunt prinse între dorințe și îndatoriri, căutând să își găsească un rost în interiorul vieților pe care le trăiesc. Odată cu interacțiunea dintre ele, Jessie Barton reușește o subtilă punere sub lupă a rătăcirilor, a momentelor de egoism și de derută, a camaraderiei liniștitoare sau a nevoii de a-l răni pe cel de lângă tine, a fricilor, deciziilor legate de asumarea sau neasumarea maternității, a ezitărilor, a abandonării de sine sau a luptei de a rezista. Niciuna dintre aceste femei nu e unilateral construită, indiferent cât de fugar îi este schițată psihologia. Toate sunt ipostaze recognoscibile și inteligibile, gesturile, reacțiile, alegerile lor înscriindu-se în modul de a fi al tuturor femeilor aflate printre alte femei. Al unor femei care, chiar și atunci când iubesc sau simt nevoia de a fi alături una de cealaltă, nu abdică de la instinctul de a rămâne sau de a învăța să rămână libere, de a se proteja de dependență, de propriile slăbiciuni.

În această mare „familie” feminină cu numeroase convulsiuni interioare care presupun în egală măsură altruism și plăcerea de a răni, abnegație și individualism, disimulare și orgoliu, bărbații par ușor pierduți, puși mai degrabă în fața alegerilor celor care le sunt pentru un timp partenere decât a propriilor decizii și învață, ca Joe sau Matt, să se descurce în absența lor, să se împace cu opțiunile care le rămân după ce femeile alături de care au trăit își urmează propriul drum, se rănesc sau se apropie una de cealaltă.

Confesiunea nu e un roman feminist, nu e o pledoarie pentru un anumit tip de iubire, nu emite judecăți și nici nu problematizează excesiv. Reușește însă să ofere o imagine veridică și deloc unilaterală asupra gândurilor, dorințelor și eșecurilor câtorva femei în spatele cărora orice altă femeie poate regăsi ceva din ea însăși.

 

(*Nicoleta Munteanu, coordonatoare a Clubului Alecart,  profesor la Colegiul Național Iași, consideră că a fi  profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene.)

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!