Conjurația poeziei. Zodia Cancerului și Cantosuri domestice. 4 A.M*

Încă sub efectul unui soi de transă pe care știu că doar cărțile o pot inocula, vorbesc mai întâi despre lucruri cosmic-lumești, coincidențe pe care le întrevăd de când titlul m-a descumpănit întrebător-melancolic, făcându-mă să mă gândesc despre ce fel de istorii spitalicesc-mortuare mai poate fi vorba într-un jurnal despre Cancer. Și îmi amintesc apoi de ultima dată când l-am văzut pe Radu Vancu, la Festivalul de Poezie de la Bistrița din vara care tocmai s-a dus. Îmi amintesc de filmulețul Alecart pentru ziua dumnealui, în care declaram ritos-entuziasmat vă vedem din Alecart și-mi dau destul de repede seama că englezismul acesta cuprinde coincidența cosmică, zodiacală și da, canceroasă, care face ca aceste cuvinte, izbucnite neîndoios dintr-o lectură la fel de zbuciumată, să aparțină tot unui rac.

Recitindu-mi și foiletând haotic semnele colorate pe care le-am lăsat abuziv printre paginile Zodiei Cancerului, îmi dau seama cum a acționat jurnalul acesta asupra mea, asupra tinereții mele năpăstuitor de fericită și zdruncinător de melancolică, la fel ca toate adolescențele firești și lipsite de asperități prea inervate de adevărata nefericire și năpastă din lumea asta. Până prin anul 2014, observ acum că toate semnele și sublinierile mele se opresc la pasajele în care poezia și poetul au de-a face cu Dumnezeu, prin idee sau prin inoculare, pentru ca în anul 2015 să-mi trec creionul peste rândurile în care poetul și poezia trăiesc în și întru familie. Am zăbovit asupra dragostei, am zâmbit și am ridicat ochii oprindu-mă din lectură pentru răgazul amintirii copilăriei împreună cu fratele meu la fiecare relatare a misticoid-abisalelor replici ale lui Sebastian. Prin afluența deloc deranjantă, ba chiar prietenoasă, chemătoare, a referirilor bibliografice, m-am bucurat să întâlnesc nume cunoscute ale literaturii contemporane și nu numai, ale lumii, m-am extaziat la fiecare pasaj în care îi întrevedeam pe Claudiu Komartin sau pe Mircea Ivănescu și m-am sfiit (până nu m-am mai sfiit) când mă găseam după colțul paginat al atmosferei calde și prietenești în care tristețile, angoasele, deprimările și depresiile scrisului sau ale vieții se înlănțuiau psihotic, iar revenirea la resursa trecutului nu doar că nu era nutritivă, dar lega la ochi cu frânghia înflorită, și mai puțin cu basmaua jucăușă a lui Marin Sorescu, orice om, senzație sau categorie a realității care ar fi îndrăznit să încolțească în cea a poeziei.

Jesus Christ is the only true literary critic.- Hopkins (…) Aș crede și eu, cu mintea mea medievală, fără rest – dacă n-aș crede în același timp că, înainte de a fi critic, Isus era poet. Credințele lui Radu Vancu sunt în felul acesta de ritmate, îndrăznețe și volatil-mângâietoare. M-am simțit mai fericită la simpla atingere a gândului că în înălțimile și în adâncimile mele m-ar putea veghea un Poet. Ar fi trebuit să spun din capul locului așa – nu cred că poezia e mai importantă decât oamenii, ba chiar dimpotrivă. Dar e ca și sigur că e mai importantă decât mine. La fel ca toate lucrurile care se rostesc în subsidiar la condițional-optativ și mult mai puțin la indicativul acesta aparent impenetrabil, am fost iremediabil sceptică la afirmația de mai sus, pentru că în neputințele noastre, poezia s-a impus celor care au îmbrățișat-o ca fiind nu necesarmente mai importantă, dar mai grăitoare, mai validă (aici i se împrumută termen de comparație validității ca o licență poetică din partea versului către alt vers), mai cuprinzătoare și mai blândă. N-are nici un rost să facem literatură dacă este Dumnezeu, și n-are nici un rost să facem literatură dacă nu există Dumnezeu. (…) (In)existența literaturii e în directă relație cu (in)existența lui Dumnezeu. E, poate, în cuvintele relatate ale Monicăi Lovinescu, una dintre cele mai frumoase declarații de credință pe care le-am citit vreodată și care a circulat, pe bine-cunoscutele unde scurte ale Monicăi Lovinescu, până la încrederile, nevoile de confirmare și aspirațiile mele.

Glisez în continuare – și abia acum îmi dau seama – către secvențele hibride de text, în care lumina și întunericul se resping și se accidentează unul în compania altuia, unde neputința de a scrie poezie, senzația non zodiacală a zodiei cancerului și băiețelul Sebastian care împlinește cinci ani, tatăl, Cami și-o viață vertij nu se complac la locul lor și-ar vrea să erupă și să se întrepătrundă. Iar lucrul acesta nu se poate. (Și-ar mai fi ideea clișeizată  cum că poezia se naște din nepotriviri). Când privești pustiirea unor astfel de oameni (pe care îi iubești), pustiirea lor privește înapoi în tine. (…) Oamenii pustii sunt pustiitori. Pustiitori, dar nu goi și nici pustiiți, pentru că poetul trebuie să-și dorească acel gen de distrugere care să nu-l distrugă. în spațiile care îi rămân respirabile, construiește și își trăiește cursul nefabricat al vieții în care doar Cami, Sebastian și Poezia contează. Poezia ca un om și o șchioapă deasupra lui. Pe Vancu îl regăsesc imaginar stând turcește, pe spate, la fereastră sau într-o cameră izolată fără ferestre și lumină, îl regăsesc în poziții bovarice și kafkiene deopotrivă. Uneori se întâmplă în aceeași frază, în același calup de cuvinte: Tot bovarismul acesta al poeziei e inutil și ilogic. Și revoltător. Și atât de contaminant, încât chiar și acum, când clăpăresc rândurile astea la laptop, mă simt ca o gânganie oribilă și răsturnată pe spate agitând înfricoșată lăbuțele prin aerul strivitor și primăvăratec.  Senzația poematicului irupe de peste tot, dar niciodată nu e exasperantă. Poezia e un aer cald și înecăcios care asfixiază și vindecă la fel de fulgerător.

Și acum, epilog acestei secte biografice care este poezia, am urmat calea ei și m-am întors la Cantosurile domestice de la 4 A.M. ale lui Radu Vancu. Sensul lor și-a desenat coerența aproape vizual și sinceritatea s-a conturat ca fiind cea mai utilă formă a confruntării cu moartea. Cam atunci au venit/ toate poemele din/ cartea asta. E mereu/ 4 A.M în ele. Nu vă/ lăsași păcăliți de/ fericirea lor dementă./ Sunt neajutorate și singure/ și feroce. Și abia așteaptă/ să se autodistrugă. Fiecare poem de aici este reluarea, frământarea, convalescența și renașterea Poetului, dar și a fiecărei experiențe și stare pe care o parcurge în jurnal. Blândețea și bunătatea lor aproape creștină (sunt blânde și bune ca niște călugărițe cu Alzheimer) se încolăcesc rapid cu singurătatea și neajutorarea, migrează către coma celui care a simțit prea mult, a scris din răsputeri și firesc în același timp și a coagulat înăuntrul său lumi și rezonanțe cărora nu le-a atașat atențiunea de explozie. Cruzimea, la fel ca autoflagelarea, candoarea, lăsarea pe spate și lăsarea înspre-nainte sunt senzații omenești și drăcești deopotrivă care ne sunt iertate prin poezie. Și prin dragostea a tot păzitoare și a tot nimicitoare a familiei.

Și mă întorc și eu cu privirea către un orizont pe care îmi place să cred că încă nu l-am părăsit întru totul (și de care nu am fost părăsită), copilăria, îmi amintesc de caria melancolică a lui Sebastian și nu pot să nu (mă) întreb. Pe mine ce mă mai roade?

 

 

*Radu Vancu este unul dintre scriitorii preferați ai redactorilor Alecart. O altă cronică despre Zodia Cancerului & Cantosuri domestice aici.

(Duminică, 7 OCT., ora 12: ultima Întâlnire Alecart la FILIT 2018. Invitați: Iulian Ciocan, Augustin Cupșa și Radu Vancu. Evenimenul se va încheia cu un recital de muzică susținut de Lidia Ivanov)

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.