Un altfel de Caragiale propune Ion Sapdaru la Teatrul Național „Vasile Alecsandri” Iași (Uzina cu Teatru). Un Caragiale fără verva și fără absurdul care se infiltrează subtil, un Caragiale mai apropiat de realismul pe care îl descoperim în nuvelele lui naturaliste. Un univers mai interiorizat, din care răzbate atenția la mecanismele interioare a doi bătrâni care se agață unul de celălalt, care se au doar unul pe celălalt, care stau doar unul cu celălalt și sunt prizonierii unor gesturi mărunte, unor mișcări repetitive, ai propriilor fixații și vulnerabilități, ai epuizării reflectate de acceptarea cuminte a celuilalt – redusă la o coregrafie atent pusă la punct de rutina singurătății în doi și tradusă în docilitate, în uluială admirativă (Efimița), în autosuficiență și toleranță față de neputințele celuilalt de a înțelege (Leonida). Până când mecanismul acesta de acceptare croită din exasperare și o grijă aproape candidă e dat peste cap de intruziunea abruptă a realității, metabolizată prin spaima Efimiței ce provoacă explicațiile halucinante ale lui Leonida legate de revoluția care, cu ai noștri la putere, nu poate fi decât Reacțiune și de descompunerea eșafodajului de acțiuni cât de cât coerente sub impactul amintirilor bărbatului despre Galibardi (la portretul căruia Efimița ajunge să se închine pe furiș, înspăimântată ca nu cumva bărbatul să-i vadă, din pat, fervoarea aproape mistică, indusă tot de el), al știrilor din gazetă și al zgomotelor neliniștitoare care le invadează casa în plină noapte. Spaima și nălucirile, augmentate de „certitudinile” lui Leonida determină baletul tragi-comic al mișcărilor celor doi în miez de noapte până când apariția Saftei îi reașază în realitatea unei stinghereli repede uitate și a unui somn acum liniștit. Așadar, recuperarea universului lui Caragiale din Conul Leonida față cu Reacțiunea se face din această perspectivă, intenția regizorală fiind explicită: o radiografie a bătrâneții și a singurătății în doi, a decrepitudinii și a jocului de putere în interiorul unei căsnicii (a doua, pentru Leonida) în care fiecare îl cunoaște și îl acceptă pe celălalt cu o tâmpă, dar, în egală măsură, tandră neputință.
Reușita reprezentației stă în primul rând în jocul excepțional pe care Anne Marie Chertic și Doru Aftanasiu îl fac. Grija Efimiței pentru Leonida înseamnă o toleranță bătucită și supusă, o admirație uluită, plină de zel și din când în când fisurată de îndoieli repede reprimate, culminând cu recunoașterea propriei lipse de înțelegere. O Efimiță rușinată de fricile dovedite ca neîntemeiate de către Leonida, ale cărei tânguieli se transformă în triumf când și bărbatul e surprins de zgomotele „reacțiunii” și cuprins de spaima care pune brusc stăpânire pe el, fisurându-i calmul. Trecând de la docilitate la entuziasmul provocat de gândul la binefacerile republicii, de la nevoia de a potoli logoreea plină de certitudini a lui Leonida la micile păcate (trăgând din când în când câte un gât din băutura pe care o păstrează, șiret, doar pentru propria plăcere), încercând să-și convingă consortul să-și potolească zelul de tribun al poporului manifestat în miez de noapte, văitându-se epuizată doar în somn, umblând ca o nălucă după Leonida, purtându-i oala de noapte și fericit-recunoscătoare că e lăsată să contribuie la mulțumirea lui, bocind că nu e crezută și rușinată de propria prostie, Efimița jucată de Anne Marie Chertic e înduioșătoare și credibilă în reducția psihologică pe care o manifestă ca urmare a docilității oarbe și a credulității totale. Fiecare gest și fiecare mișcare, precum și mimica reflectând ceea ce cuvintele nu pot să exprime întotdeauna, perfect stăpânită, reușesc să redea jocul acesta întru totul autentic al schematismului interior și al conviețuirii în doi, al grijii aproape materne, al acceptării și al spaimelor femeii, explicate „doct” de Leonida în registrul fandacsiei și al ipohondriei.
Leonida lui Doru Aftanasiu are deopotrivă oboseala vârstei (trădată de mișcările greoaie, întrerupte doar de „agilitatea” coborârii din pat, încercare aproape ridicolă de a se dezmetici și nevoie de a-i reaminti Efimiței cine conduce familia, vizibilă, de asemenea, în acțiuni dezarticulate sau împiedicate, în gesturi de autoritate intempestivă prin care își reconfirmă poziția) și încăpățânarea ei. Amestecând ambâțul cu obsesiile și gesturile mămos-ascultătoare, bălmăjind confuz, dar convins de logica deplină a adevărurilor pe care, înțelegător față de limitele nevestei, i le împărtășește, apelând în momentele de derută la gazeta care-i hrănește fantasmagoriile și îi reaprinde credința și elanul pe cale să se spulbere, Leonida interpretat de Doru Aftanasiu e pe deplin ridicol și autosuficient, transformat dintr-un vajnic apărător al republicii în epava care se ascunde de teama „reacțiunii” în dulap, în fantoșa lividă și dezarticulată ce e convinsă însă de autoritatea de nezdruncinat a acțiunilor lui, un Don Quijote (sugestia există în imaginea proiectată la un moment dat pe fundal) derizoriu și grotesc, fără nimic măreț în manifestarea obsesiilor și a fricilor lui. Cred că trebuie subliniată virtuozitatea manierei în care cei doi actori ai Naționalului ieșean joacă această comedie exasperantă a bătrâneții nătânge și suferinde, a claustrării și a micilor-mari neputințe date de sufocarea oricăror resorturi autentice de a trăi și de a înțelege ceea ce se întâmplă.
Tocmai acesta este motivul pentru care finalul mi s-a părut în afara universului construit până atunci. Intrarea în scenă a Saftei pare mai degrabă o parodie grotescă, într-un ritm nu atât carnavalesc și buf, cât mai degrabă de mahala, searbăd și strident a izolării exasperante și a mișcărilor repetitive ale Efimiței și ale lui Leonida. O tușă prea groasă. Ritmul când isteric, când grotesc al mișcărilor și explicațiilor Saftei (Oana Sandu) devine inadecvat, fiindcă nu explică nimic – nici realitatea lumii din afară, nici psihologia personajului sau a celor doi.
Mi-a plăcut scenografia lui Cătălin Târziu și selecția muzicală, foarte inspirată realizată de Anne Marie Chertic, cu ritmurile ce refac atmosfera balcanică a unei vieți luate uneori în ușor, dar și repetiția, aproape mecanică, prin care se sugerează eterna rotire în cerc a acestor oameni foarte singuri. Totuși, veselia lăsatei secului ar fi putut fi mai adecvat redată, căci unele sonorități – neclare, zgomote fără sens – anulau „sperietura” zdravănă a „reacțiunii” din mahala.
În varianta regizorală a lui Sapdaru, nu tragedia limbajului (care-l apropie pe Caragiale de Ionescu) e în prim-plan, ci tragedia singurătății în doi, a unei bătrâneți pe jumătate asfixiate, pe jumătate decrepite, deci Conul Leonida… e un spectacol care merită văzut. În primul rând, pentru partitura excepțională pe care Anne Marie Chertic și Doru Aftanasiu o fac.
FOTO: Bogdan Artene
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
