Conversație despre eșec & gânduri pentru absolvenți

Only those who dare to fail greatly can ever achieve greatlyRobert Kennedy

Încă de la finalul primei luni petrecute ca student în Statele Unite, am încercat să-mi creez o reprezentare coerentă a experienței de până acum la MIT. De fiecare dată însă când mă gândeam la acest subiect, ajungem destul de repede să mă împotmolesc. Nu reușeam să identific nicio nuanță unificatoare în procesul selecției, comparației și sintetizării atâtor evenimente, stări sufletești și contexte pe care le-am trăit în aceste câteva săptămâni. Evenimentul care a făcut într-un final posibilă asamblarea acestui colaj de memorii a fost o conferință pe tema eșecului, urmată de un workshop despre sindromul impostorului.

Pare, poate, surprinzător că într-un mediu universitar asociat mereu cu performanța, selectivitatea și rigurozitatea, a vorbi despre aceste două teme duce la identificarea acestei trăsături unificatoare pentru un student. Valoarea pe care am regăsit-o eu în conferința Fail – inspiring resilience se referă mai ales la legăturile pe care le-a subliniat între trecutul, prezentul și viitorul personal. A fost contextul care m-a ajutat să îmi explic starea prin care am trecut de câteva ori de când mă aflu aici, și despre care nu știam că are numele de sindrom al impostorului. A fost totodată ocazia de a mă gândi la anumite momente din liceu sau facultate cu nostalgie și cu recunoștință deopotrivă, momente în care nu simțeam decât dezamăgire și nervozitate atunci când le-am trăit. Mi se întâmplă de multe ori să mă întorc spre mine însămi din prisma experiențelor pe care le consider insuccese personale. Conferința aceasta însă, prin faptul că mi-a adus înainte șase oameni de succes care au vorbit despre propriile vulnerabilități și căderi, m-a făcut să îmi schimb semnificativ modul în care mă refer la aceste amintiri ambivalente. M-a făcut totodată să privesc mai relaxat viitorul. Mesajul pe care l-au transmis toți cei care au vorbit în timpul conferinței a fost că eșecul e inevitabil, cu o excepție: It is pretty easy not to fail – you just set yourself an easy goal (Ronald Kessler). M-am gândit imediat la presiunea pe care o resimt de fiecare dată când îmi setez un obiectiv și încerc să îl duc la îndeplinire. Cuvintele celor din fața mea m-au determinat să realizez că balanța dintre idealurile îndrăznețe și îndârjirea de a le transforma în realitate nu e întotdeauna ușor de menținut în echilibru.

***

Așadar, am decis să scriu despre eșecurile mele, și despre ce rol le confer acum, după ce am avut timp să interiorizez conferința și workshopul.

Voi începe cu olimpiadele, tema omniprezentă a acestei reviste, și constanta vieții de elev pentru atât de mulți de la Național. Voi afirma mereu că olimpiadele au contribuit enorm la formarea mea, nu doar în ceea ce privește cunoștințele pe care le-am acumulat, dar și din punct de vedere personal. Nicio altă experiență nu m-a învățat mai multe despre relația dascăl-elev, despre sentimentul de provocare și satisfacția deplină ulterioară rezolvării unei probleme, despre cum în spatele fiecărui titlu de disciplină se întretaie neîncetat lănciile intereselor și ale dușmăniei dintre inspectorate și colegii. Am început să particip la olimpiade naționale în clasa a șasea. Pe măsură ce treceau anii, presiunea pe care o resimțeam înaintea fiecărei probe creștea exponențial. În cadrul fazei județene, pentru a nu rata calificarea la națională. În cadrul fazei naționale, pentru a-mi depăși rezultatul din anul precedent. Era presiunea pe care mi-o puneam singură pe umeri, din cauza unei ambiții care nu am știut niciodată cum a căpătat dimensiunile colosale pe care și le păstrează și astăzi. Era presiunea din partea colegilor, de la care ajungea o singură întrebare când mă întorceam de la concurs – „ce ai făcut?ˮ – și o singură privire după ce dădeam răspunsul, foarte prietenoasă sau impresionată dacă răspundeam „premiul X”, foarte dezamăgită sau indiferentă dacă răspundeam „mențiune” sau „nimic”. Am avut ocazia, de-a lungul celor șapte ani de participări la olimpiade, să dau toate cele trei răspunsuri și să primesc toate tipurile de priviri.

În primii doi ani am participat doar la olimpiada națională de limba română. La finalul clasei a șaptea însă, mi-am dat seama că eram atrasă la fel de mult de chimie. Timp de doi ani, nu am putut să aleg între cele două materii, așa că am concurat la amândouă simultan (adăugând un strop de diversitate într-a opta cu Naționala de Științe pentru Juniori). Inițial, nu am simțit că trebuie să fac o alegere, și îmi plăcea să mă pregătesc pentru amândouă discipline, fiindcă erau atât de diferite și reușeam să îmi păstrez concentrarea foarte bine trecând de la una la alta. Mă fascinau și mă provocau în moduri distincte. Am înțeles destul de târziu că pentru a face performanță la nivel internațional trebuia totuși să mă axez doar pe una dintre ele, fiindcă concurența nu își înjumătățea timpul de pregătire așa cum o făceam eu. După Internaționala de Limbă, Cultură și Spiritualitate Românească de la sfârșitul clasei a noua, am decis, din multiple motive, să particip doar la chimie.

Decizia aceasta a dus la participări pe care le voi cataloga mereu drept eșecuri. Nu am reușit niciodată să ating la chimie performanța pe care am avut-o la română. Munceam enorm, dar la naționale, mai ales la proba practică, eram mereu extrem de emoționată, și nu duceam experimentul la sfârșit. Îmi aduc aminte atât de clar seara în care au venit rezultatele de la naționala dintr-a zecea, și nu luasem nimic. M-am așezat pe pat cu palmele pe ochi și am izbucnit într-un plâns isteric, repetându-mi întruna „ce am făcut, ce am putut să fac, nu mi se poate întâmpla asta”. Nu m-am liniștit decât foarte târziu, și am avut accese similare mult timp după încheierea concursului. Eram încă nesigură pe alegerea pe care o făcusem, eram conștientă de ce se vorbea în jurul meu, la Național și la alte licee, despre această alegere. Anul următor, m-am pregătit pentru proba de selecție a lotului lărgit, fiindcă îmi propusesem să particip la o olimpiadă internațională de științe. Am fost a patra sub linia de calificare în lot. Nu m-am calificat, până la finalul liceului, la o altă internațională. E un vis care a murit în ziua în care am absolvit Naționalul.

A doua mare categorie de eșecuri prin care am trecut a reprezentat-o procesul înscrierii la facultate. Mă decisesem încă de la începutul liceului că vreau să studiez în străinătate. Am crezut mereu foarte mult în topurile internaționale, am asistat la întâlniri cu studenți peste granițe, și participasem în câteva programe care mi-au stârnit curiozitatea despre lumea din afara României. Nu știu exact cum am ajuns să îmi doresc foarte intens să ajung în Statele Unite – au fost topurile în care apăreau constant universitățile de acolo, a fost povestea lui Tudor Giurgică, un elev pe care îl vedeam în școala mea, care studia cu profesorii mei, și care fusese admis la Harvard. Oricum, pe 1 aprilie 2015, când toate universitățile americane au publicat deciziile finale, am fost distrusă să aflu că cele 5-6 școli la care depusesem dosarul mă refuzaseră. Nu crezusem cu adevărat nicio secundă că voi primi doar refuzuri. Trecusem prin patru tipuri de examene, petrecusem zeci de ore scriind aplicațiile, citind despre universități, făcând planuri, sperând. Seara aceea încercam să îmi revin spunându-mi cu sarcasm că e 1 aprilie, și că deciziile reale vor fi comunicate de fapt dimineața următoare, și când mă voi trezi totul va fi bine. Bineînțeles că acel scenariu a rămas o creație a minții mele febrile și subit deosebit de confuze. Patru elevi pe care îi cunoșteam personal au fost admiși în acea seară la Harvard.

Când părinții îmi sugeraseră, cu luni înainte de a primi răspunsul din State, să mă înscriu  și în Marea Britanie, le-am urmat sfatul cu destul de multă reticență. Nu acela era visul meu. Am depus dosarul  totuși, și am fost admisă la trei sau patru universități. Atunci când a trebuit să accept că nu voi pleca, în septembrie 2015, în State pentru a-mi începe studiile acolo, mi-am urmat mai mult instinctul (și topurile!) și am ales University of Edinburgh. Am scris într-un alt loc, acum patru ani, când amintirile erau mai proaspete, cât de greu mi-a fost să trec prin primul semestru departe de acasă și cu câtă disperare m-am întors în acel an la Iași de Crăciun, întrebându-mă tot timpul pe drum dacă mă voi simți așa până la absolvire. E de la sine înțeles că cel puțin o dată pe zi mă gândeam la cei patru cunoscuți care studiau la Harvard.

Am avut parte la Edinburgh de cea mai frumoasă experiență de student pe care mi-o puteam dori. Am crescut atât de mult în acei ani, mi-am (re)descoperit pasiuni, mi-am lărgit orizonturile călătorind, cunoscând oameni și culturi, participând în proiecte, și adâncindu-mi fascinația pentru științele pământului și oceanografie, aceste incredibile domenii de studiu care, o voi spune mereu, rezonează atât de adânc cu instinctul de explorator din noi. În septembrie nu trecea zi în care să nu mă gândesc la viața pe care o lăsasem în urmă în Scoția. Comparam totul – orele de la sală, lecțiile de dans, dispunerea campusului, oferta din supermarketuri – cu Edinburgh, vorbeam pe Skype ore întregi cu foștii colegi și prietenii care au rămas acolo. De două ori, în timpul orelor la sală, m-a izbit atât de puternic senzația că viața pe care tocmai o începusem în Boston nu poate fi reală, că voi clipi și totul va fi din nou așa cum a fost timp de patru ani la Edinburgh, cu instructoarea de la orele de Body Pump, cu orașul acela gotic defilându-mi prin față când voi ieși pe stradă, cu apartamentul atât de familiar în care trăisem în ultimii trei ani. A trebuit să îmi repet în minte de multe ori că e real, că lucrurile astea mi se întâmplă, că experiențele acelor ani nu se vor mai repeta.

După acești patru ani, nu mai regret eșecul de la acel 1 aprilie 2015. Dar acel eveniment va avea mereu pentru mine statutul de insucces, indiferent ce mi-au oferit ulterior anii de studenție.

Al treilea mare eșec al ultimilor ani a fost faptul că nu am reușit să iau permisul de conducere. Am făcut școala de șoferi în vara de după anul întâi de facultate, din orgoliu mai mult decât din orice altceva. Nu aveam nevoie de mașină în Edinburgh (și nu aș fi încercat oricum să conduc pe partea dreaptă având atât de puțină experiență în trafic), dar aproape toți prietenii și colegii din liceu își luaseră permisul, și am vrut să am și eu cardul acela plastifiat în portofel. Mi-a plăcut foarte mult să conduc – deși îmi trezea simultan acute sentimente de vinovăție, când mă gândeam că la fiecare apăsare pe pedala de accelerație provocam creșterea concentrației de dioxid de carbon din atmosferă. Eram destul de relaxată la ore, în măsura în care traficul din Iași permitea asta. În timpul examenului însă, stresul absolut prin care am trecut s-a datorat senzației că depind atât de mult de cei din jurul meu (deși greșeala majoră care a dus la eșecul de la primul examen a fost a mea, nu a celorlalți din trafic) și prezenței unor polițiști distanți și uneori persiflatori (înconjurați de o aureolă de mituri despre examinatori care definesc experiența obținerii permisului auto în Iași). Și mai era presiunea temporală sub care dădeam examenele. Pe primul l-am dat cu două zile înainte să mă întorc în Edinburgh pentru începutul celui de-al doilea an. Pe al doilea l-am dat în vacanța de Paște, și a fost ultima dată când am putut susține examenul înainte de expirarea școlii. L-am picat. Conștientizarea timpului foarte lung de așteptare pentru reprogramare și a faptului că eram așa puțin acasă îmi augmentau anxietatea înaintea examenelor. Știam că eram contra-cronometru. În orice caz, școala de șoferi mi-a expirat fără a-mi putea adăuga în portofel cartonașul plastifiat. Încă nu dețin permis auto.

***

Fac un pas înapoi acum, după acest periplu printre amintiri inconfortabile, unele încă dureroase, ca răni vechi pe care încă le mai simți de fiecare dată când le atingi din neglijență cu ceva ascuțit. Primele două, în special, m-au bântuit de multe ori în primele săptămâni la MIT. Încercam să îmi dau seama dacă sunt într-adevăr pe măsura studenților de la această universitate, dacă faptul că am fost admisă nu a fost mai degrabă un accident, sau o doză foarte mare de noroc, decât rezultatul anilor de muncă și al pasiunii pentru domeniu. Am aflat în cadrul workshopului că aceste sentimente constituie sindromul impostorului, și că foarte mulți dintre studenții de la universitățile de top din State trec prin stări similare. Pentru mine a fost foarte interesant să discut semnificația acestui sindrom cu studenți din domenii diferite și cu experiențe de viață atât de variate. A ieșit la lumină în cadrul workshopului poate una dintre cele mai subtile stări de spirit care caracterizează profilul studentului performer din acest mediu academic. Un sindrom despre care nimănui nu îi este ușor să vorbească, fiindcă expunem atât de mult țesut vulnerabil din noi când atacăm astfel de subiecte. Dar conștientizarea acestui sindrom și dezbaterea deschisă cu cei aflați în situații similare e fundamentală, într-un mediu atât de intens și competitiv ca cel de aici, pentru sănătatea mentală a celor implicați. E la fel de necesară, pe cât e de reconfortantă. Ne face pe toți să realizăm că aceste sentimente sunt bazate pe reputația internațională a institutului, pe nesiguranța pe care o avem în noi, pe etichetele formulate despre cei din jurul nostru – nu-i cunoaștem, dar asta nu ne împiedică să îi plasăm în categorii diferite de cele în care ne poziționăm pe noi înșine.

De când am ajuns aici, am purtat atât de multe conversații adânci și provocatoare cu studenții pe care i-am întâlnit. Mă regăsesc într-un mediu în care pasiunea și determinarea de a avea un impact pozitiv asupra domeniului ales sunt omniprezete. Discuțiile, odată începute, pot evolua într-o multitudine de direcții, toate la fel de surprinzătoare și care mă lasă extrem de satisfăcută spiritual. Cursurile sunt foarte intense, și de sentimentul acesta de provocare în fața unui set de probleme îmi fusese atât de dor de pe vremea olimpiadelor. Se organizează zeci de evenimente în campus în fiecare zi, și mă duc la cât mai multe și cât mai variate; e un proces continuu de educare, care se extinde în afara sălii de curs datorită acestor conferințe, simpozioane, întâlniri cu profesori de la alte universități, seminarii ținute de studenți, sesiuni cu absolvenți, prânzuri în timpul cărora exersăm limbi străine, și atât de multe alte inițiative. E o lume atât de vibrantă și dinamică, încât planificatorul meu zilnic e plin de adnotări multicolore, tăiate ori hașurate pe măsură ce se transformă din plan în experiență. Și încă mai am câteodată, trecând prin fața clădirii principale de la MIT, sentimentul acela care mă izbise în timpul orelor de sport – că nu se poate totuși să mi se fi întâmplat cu adevărat asta, să fiu într-adevăr studentă aici. Și chiar dacă mă voi gândi mereu cu nostalgie la anii petrecuți la Edinburgh, știu că a veni aici a fost decizia corectă.

***

Spre final, câteva gânduri despre ce am învățat până acum din alegerile pe care le-am făcut și unde m-au dus ele.

  1. Definiția succesului e foarte subiectivă, și de foarte multe ori cameleonică. Ea se poate schimba în funcție de etapa prin care trecem într-un anumit moment al existenței noastre. Cel mai important lucru este să fie definiția noastră, și nu cea pe care cei din jur cred, de atât de multe ori, că ne-o oferă, adeseori cu bune intenții. Cea mai dureroasă senzație e să realizezi că nu ai fost pe deplin sincer cu tine însuți.
  2. Instinctul nu dă niciodată greș. Sfaturile celor apropiați vor fi mereu importante, dar ele vor fi totodată prin excelență contradictorii. Ele sunt bazate pe experiențe individuale și pe definiții variate ale succesului. Am petrecut aproape o lună încercând să mă decid dacă mă voi înscrie la doctorat în Statele Unite sau nu. Am întrebat profesori, prieteni, cunoștințe distante, familia. În clipa în care am decis că voi trimite aplicația, m-am liniștit complet, și procesul a devenit fluid și natural.
  3. Alegeți drept profesie domeniul de care sunteți fascinați. E ceea ce vă va propulsa înainte în timpul orelor de curs, sau al celor de conspect din manuale, când informația se atașează cap la cap și rezultatul e logic și frumos și incandescent. Nu ezitați să încercați lucruri noi, neobișnuite, riscante. Parafrazându-l pe unul dintre cei care au vorbit în cadrul conferinței, Rodney Mullen – dorința de a face ceva ce nimeni nu a mai încercat înainte e mai rară decât talentul.
  4. Cuvintele lui Robert Kennedy constituie, cred, o potrivită concluzie gândurilor pe care le-am exprimat până acum: Only those who dare to fail greatly can ever achieve greatly. Reformularea mea puțin mai optimistă ar fi că visele mari sunt o provocare sublimă, cu toate riscurile asociate.

 

*Iulia Ștreangă, colaboratoare Alecart, este studentă la doctorat în anul întâi în cadrul MIT-WHOI Joint Program in Oceanography. A absolvit University of Edinburgh în iulie 2019 cu First Class Degree în Environmental Geoscience. În timpul liceului, a participat la olimpiade naționale de limba română, chimie și științe și la Olimpiada Internațională de Lectură 2012.

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!