Sunt doar un străin în viețile lor/ chiar și în viețile mele
Citind poeziile Alexandrei Mureșan din volumul Copiii din casa de dinainte (Editura Charmides, Bistrița, 2025) simți cum totul se zguduie și se prăbușește în interiorul tău. Te izbești de o lume pe care nu știi de unde să o apuci: de la capătul ei, pierdut într-un infinit de gânduri scuturate de revoltă sau de la începutul acestei profunde incursiuni prin propria ființă care te împinge să te adăpostești în solitudine și, în final, într-o pasivitate iertătoare și izbăvitoare. Nu mai încerci să cauți răspunsuri de-a gata, ci vrei să-ți descoperi și să-ți asculți propriul ritm al vieții, propria durere îngemănată în corpul firav al oamenilor invizibili, acolo unde ne punem ființa la mezat: osul, credința și, la final, neputința. Uitarea se preschimbă în disperare și tensiune, în timp ce trecutul pare să aștepte în goluri, refugiindu-se totodată într-un purgatoriu microscopic. Acolo nu mai distingi acel cutremur necruțător, ci doar un consum vital de energie, înzestrat cu o forță care te transfigurează. Treptat, privești fiecare margine orizontală a lumii cu o privire ușor înverșunată, mărunțită într-un soi de inițiativă, șocantă și tandră deopotrivă… o galaxie în care moartea se năștea vie. De aici încolo, poezia nu mai inventariază bucurii fragede, ci scormonește adânc în suflet. Începi să o digeri ca pe o bomboană descompusă, dar încă radiantă. Nu te mai gândești la o explicație rapidă, ci doar te lași îndemnat de un simț puternic dezvăluit în adevărata lui fragilitate și vulnerabilitate.
Noi/ cum am putea scrie despre copiii pustii/ ce nu au ieșit niciodată afară? Rămași stingheri în încăperile de macrame/ am vrea să le construim o libertate/ să apese pe clanțe moi de hârtie/ și tâmpii de ei, copiii pustii, se întorc iar și iar/ între lamele micului meu insectar/ pitit sub patul cel țapăn de nuc/ în casa de dinainte
Volumul Copiii din casa de dinainte se constituie ca un organism viu, dinamic și supradimensional – o poetică stratificată în trei părți tematice distincte, în care regăsești pe alocuri câte puțin din fiecare temă anterioară, ca și cum s-ar țese un fir invizibil de care se agață toate celelalte dorințe și provocări, rostite sau mascate. Fiecare secțiune se diferențiază prin felul în care interioritatea personajului susține sau refuză mimetismul real al vieții, dar și prin modul radical în care omul alege să se raporteze la lume și la propria ființă.
În prima parte, poezia Alexandrei Mureșan aduce o viziune proaspătă în care impulsul ludic e mereu propulsat de o cruzime sterilă și dureroasă. În An bisect, omul refuză confortul realității imediate, fiind aruncat într-un soi de amintire reconstituită colectiv – într-un clasor labirintic prin care își poate reconfigura propriul destin. Omul intră în acest spațiu animat de o singură speranță: aceea de a găsi o fisură spre salvare, o evadare prin care să stabilească un dialog sincer cu sine, redobândindu-și astfel propria libertate interioară. Întoarcerea spre spațiul familial devine o eroare controlată în scurgerea realității, prin care poți manevra suferința, apelând tocmai la o buclă temporală construită înăuntrul fricilor tale, nu livrată din exterior. Cuptorul în care fetița lasă la dospit aceeași zi de două ori este chiar acest timp ce își pierde cursul liniar spre degradare; el se dilată fluid, oferind o șansă de retrăire, de conectare și de rememorare a ceea ce a însemnat zgomotul cutremurător tras peste dale în care se ascundeau spinări de liniște. Prin această sfidare a cronologiei, ceasul își suspendă complet dictatura obișnuită. Într-un an bisect, legile fizice ale îmbătrânirii par să se inverseze, ființa permițându-și să intre aproape bătrână în casa copilăriei și să iasă o fetiță. Spitalizarea și degradarea corpului sunt astfel păcălite prin intermediul unei zile suplimentare. O zi tămăduitoare, un refugiu esențial în care copilăria regenerează ființa, obligând-o să își reînnoiască întreaga percepție.
În poezia casa de dinainte, ne confruntăm cu o formă a copilărie ce se cere reconstruită din fragmente, concretizând fiecare imposibilitate sau dorință într-o estetică a resemnării, a singurătății, și a regretului. Nu mai avem de-a face cu acea melancolie feerică și dulceagă, ci cu un sentiment răscolitor, care sfârâie și se zbate în interiorul adulților pierduți. Privind din perspectiva acelui noi, observăm că, în fond, suntem cu toții datori să ne scriem și să ne asumăm propria poveste; ea trebuie să fie auzită și împărtășită pentru a nu o lăsa să se degradeze. În acest moment, durerea și trauma sunt dezgropate până în străfundul cel mai nevralgic – acolo unde omul nu se mai poate desprinde de propria stagnare emoțională, purtând în sine cicatricea descusută a copilului de dinainte. Trecerea la instanța lui tu implică deja o prezență care nu doar atenționează sau trage un simplu semnal de alarmă, ci acționează direct. Smulgerea copiilor pustii, eliberarea lor prin țevile de eșapament și așezarea lor la gurile mari de aerisire sugerează tocmai această încercare continuă de a te sustrage însingurării și înstrăinării de lume. Este o tentativă conștientă de a îngusta calea de reîntoarcere spre locul unde te simți prizonierul vieții tale. Ulterior, apariția lui eu vine și stabilizează intențiile vagi de la început. E o primă încercare de a reasambla identitatea afectivă modelând-o, individualizând-o și adaptând-o după tiparul și structura actuale. Ceea ce a fost trasat prin aceste trei ipostaze, este acum definitivat de ultima perspectivă, de ei. Copiii cer explicații despre o galaxie utopică, unde libertatea era absolută, însă refuză eliberarea impusă de adult, iar astfel granițele dintre vis și realitate, dintre renunțare și izbândă sunt refăcute rapid și haotic. Ei se întorc obsesiv, ca niște somnambuli, în insectarul pitit sub patul cel țapăn de nuc din casa de dinainte. Această mișcare de regresie fixează trauma: trecutul nu poate fi rescris, iar încercarea omului de a simula libertatea, de a se desprinde din propria încremenire se lovește de realitatea claustrării voluntare în propria memorie.
O femeie cu care aș fi vrut să port între dinți/ luna defunctă la ceasuri târzii când/ ridic târnăcopul să sap sub izvorul cu apă dulce/ să o ucid de trei ori pe noapte și ea să învie ca Lazăr/ să o umplu-n chisturi și-n gura ei de rodie și râset de copil/ să-i torn pe rând cucută, oleandru și niște molii gri.
În a doua parte a volumului, poeziile dobândesc o dimensiune existențială, marcată de accente care pendulează între presiunea și imaginea socială. Acest fundal susține o suită de tentative de evocare și de reconstrucție a sinelui, apelând fie la un sacru umanizat, fie la un spațiu teluric, spiritualizat.
În poezia livada de meri, Alexandra Mureșan explorează cu gravitate limitele neînțelegerii și ale autosuficienței umane. Femeia devine aici proiecția unei lumi marginale și abandonate, o oglindă în care rezistența e învingătoare prin absența celuilalt, iar liniștea este tulburată tocmai pentru a fi protejată ca un scut din ceară. Ea e cea care începe să te descoase încet, pătimaș, într-o stare de veghe continuă, subțiind intensitatea durerii prin însăși idealizarea ei. O prezență imaginată care să simtă lumina ce mângâie și destramă totodată, dar care să te înțeleagă și să te privească ca pe un om. Prin trimiterile biblice la Iona și Lazăr este trasată o întreagă călătorie inițiatică. De la farmecul și extazul static de la început la liniștea ce unește și este călăuzitoare, până la revenirea în cotidian și resemantizarea spiritului, invocarea lui Lazăr și a lui Iona funcționează ca doi piloni pe care se sprijină întreaga regie poetică. Pe de o parte, învierea lui Lazăr vine și acționează ca un zid în care se pot topi, la nesfârșit, spaimele, fără ca ea să fie afectată sau distrusă în vreun fel. Pe de altă parte, comparația cu Iona întărește intențiile inițiale, transformându-se într-o forță flexibilă și atinsă de înțelepciunea vieții. Astfel, doar cineva care a cunoscut întunericul te poate ghida prin propria singurătate. În acest mod, tăcerea – care ar putea fi o latură a lui Lazăr – devine rugăciunea lui Iona și ,în final, cuvântul numit e un mod de a locui, de a (te) crea și de a armoniza lumea.
Și cum mă iubești prelung/ în mijlocul apartamentului din anii ’70/ are respirația greoaie și mers târșâit/ suntem legați de un ham și de-o/ cămașă de forță/ martori docili la alt și alt răsărit/ când mă așez la el pe genunchi/ se aprinde ca o lumină de veghe/ cum mă iubește prelung/ printre cratițe de email cu buline/ ce încă miros a tinerețe și mure/ mă cuprinde în brațe și dinadins/ mă zgârie cu cioburi de nuri/ în mintea lui de golan
Ceea ce te frapează în poezia Alexandrei Mureșan e felul în care mânuiește cuvintele. Acestea păstrează permanent o duritate biologică, materială și senzorială, refuzând abstractizarea. Pornind de la imagini puternic vizuale și ajungând la rupturi de ritm ce destabilizează orizontul de așteptare al cititorului, realizezi adesea că esențialul nu stă în ceea ce se construiește explicit pe moment. Forța rezidă și are drept miză în ceea ce se întrevede printre rânduri – acele adevăruri care rămân pe suprafața rigidă a minții. Pentru că rigiditatea este aici mai mult decât o simplă formă de apărare. Ea se preschimbă în anatomia unei apropieri calde, șovăitoare, care împietrește durerea pentru a o putea controla și pentru a cultiva acceptarea față de tot ce înseamnă să fii diferit și autentic. Astfel, tot ce ai simțit până atunci se adună în memoria cavernoasă, locul unde amintirile izbucnesc necontrolat și cu o direcție pe care o poți doar ghici. Detașarea este privită ca un mecanism de supraviețuire, prin care îți molfăi durerea provocată de exigențele perfecțiunii pentru a o putea împărtăși – nu pentru că îți place, ci ca pe o pastilă amăruie, necesară pentru a nu cădea într-o alienare prematură.
Următorul cadru se reconfigurează spre finalul volumului printr-o introspecție apăsătoare care te îndeamnă la reevaluarea legăturii cu celălalt. Aici te ciocnești de o poezie erotică departe de a fi idilică – ea se schimbă într-o stare recognoscibilă și palpabilă. În poemul o altă poveste de dragoste, imaginea îndrăgostiților legați de un ham și de-o cămașă de forţă, martori docili la alt şi alt răsărit fixează conturul unei iubiri netratate, cangrenate într-o resemnare cuminte, dar extrem de intensă și alunecoasă. Este privirea întoarsă spre alte cupluri, ca și cum celălalt nu mai este suficient, iar prezentul nu mai poate fi salvat de decorul anilor ’70. Chiar și sub aromele de mure și tinerețe nostalgică se ascunde o dezamăgire uluitoare. În acest moment, dragostea e așezată sub semnul unei experiențe viscerale care taie precis în carnea memoriei personale prin zgârieturi și cioburi pe nuri, în timp ce mintea lui de golan sapă adânc în traumele ei intime, transformând totul într-un mormânt săpat direct în pereți.
În mod cert, Copiii din casa de dinainte deține ceva din expresivitatea „materială” și universul hibrid, organic al lui Arghezi. Recuperând ceva din estetica urâtului, exprimată printr-o luciditate care se ferește să apună straniu și înghesuit. Totuși, atmosfera și anumite repetiții sacadate par a fi mai degrabă marca instabilității și a așteptării bacoviene.
În orice caz, nu aș putea încheia seria de observații și impresii, fără să aduc în atenție și desenele lui Maxim Dumitraș ce acompaniază volumul de poezie al Alexandrei Mureșan.
Prima asemănare între poezia din acest volum și desenul de pe pagina opusă este emoția comună. Colajul compus din aglomerarea elementelor vegetative și a chipurilor înfățișate când cu linii groase, când printr-o pensulație blândă rămân descifrabile prin contrastul dintre roșu, violet sau albastru închis. Liniile și formele se mulează simetric și atent peste acest fundal, conturând perfect starea transmisă. Pentru un plus de profunzime, fundalul cromatic e lucrat în straturi succesiv, lăsând transparențele să creeze acea pauză vizuală. Spațiul compozițional e complet ocupat, fără zone libere, amplificând o senzație care își unduiește agitația printre culorile palide și istovite.
Există o contopire între limbajul poeziei și sensibilitatea volumetrică din desene. Pe măsură ce cuvântul e sculptat și decantat până își atinge claritatea, alternanța cald-rece a culorilor este menită să confere acea senzație de corp, de mozaic în mișcare. Prin efectul planurilor suprapuse, poezia și arta plastică generează o realitate vizuală care nu doar contemplă, ci și interpretează umbrele reliefate ale existenței.
*Cristiana GEORGESCU, redactor Alecart, este elevă în clasa a XI-a, mate-info, la Colegiul Național Iași.
Tablourile sunt preluate din volum și aparțin lui Maxim Dumitraș.
