Dans cu lupii: Copilăria lui Kaspar Hauser, de Bogdan-Alexandru Stănescu

Nu-mi dau seama dacă ceea ce mă interesează aici sunt coincidențele de tot soiul sau dacă nu cumva vreau să lepăd imagini, ca un șarpe care se strecoară pe sub stânci și se freacă de ele, lăsând în urmă fâșii prăfuite de piele solzoasă.

Dacă ar fi să aleg trei volume românești scrise în ultimii zece ani care, din punctul meu de vedere, întrunesc exigențele oricărui cititor (de la scepticul ce preferă literatura din afară, fiindcă e de bonton până la vehementul susținător al prozei autohtone care e convins că aceasta se poate bate de la egal la egal cu ceea ce se publică în orice alt spațiu cultural, de la cel ce apreciază stilul, scriitura, arhitectura unei cărți la acela care are nevoie de o poveste, de la cititorul cu veleități critice până la chițibușarul ironic – și lista ar putea continua), aș paria fără ezitare pe Copilăria lui Kaspar Hauser. A spune că e o carte cum puține sunt în literatura română poate părea o afirmație hazardată, curajoasă, inconștientă, partinică. Dar, după ce parcurgi volumul și îți oferi răgazul unei pauze de respirație și de reflecție, s-ar putea să îți reevaluezi preferințele. E aici o uluitoare forță imagistică și narativă, o stăpânire deopotrivă a tehnicii și a limbajului, miraculoasa capacitate de a construi atât o lume pulsatilă, autentică, tăioasă, recognoscibilă (și totuși în afara realității imediate), cât și personaje – multe, din diverse medii sociale, fiecare cu o bucată de viață care îl face viu și îl individualizează din doar câteva linii, gesturi, cuvinte. Un roman al unei deformări interioare și de relaționare, al eșecului dureros în exact măsura în care e un roman al unui spațiu: Bucureștiul pre și postdecembrist, un infern care se întinde tentacular devorând orice urmă de inocență, cu spații damnate și locuințe închizând ermetic niște vieți prinse în capcana propriilor neputințe, cu subterane și lucarne printre care strălucește, sălbatic și constant, o frumusețe volatilă, o nălucă fragilă a tinereții trăite cu intensitatea și spaima că ea, frumusețea, nu e pentru cei atinși de morbul autodistrugerii. Mă gândeam că e Bucureștiul pe care l-ar fi traversat noapte de noapte personajele mateine, dacă ar fi trăit un secol și ceva mai târziu, un București în care siluetele celor trei s-au contopit într-una singură, purtând cu ea și tristețea/fragilitatea, și gustul înfrângerii, și morga aristocratică/orgoliul, și plăcerea desfrâului, întreaga decădere/decadență. Nu doar decantate estetic, ci și circumscrise precis unei realități anume. În fine, un roman despre Bob/Bobică/Bobiță, copilul, adolescentul, tânărul, maturul în care tresaltă, peste timp, silueta lui Kaspar Hauser și colții ascuțiți (nu ai binelui), ci ai lupilor. De lângă și dinăuntrul lui. Homo homini lupus. Și, poate la fel de adevărat, homo sibi lupus.

Am avut din copilărie intuiția că trăiesc în cel mai trist oraș din lume.

Cum devine această carte poematică, de stare și de imagini, circumscriind un spațiu labirintic, plin de străduțe, de soare care scaldă blând Vatra Luminoasă, cu umbre aruncate de grădina acoperită de viță-de-vie, cu gustul parfumat al bobițelor negre de struguri și izul de putreziciune, floare și pivniță al unei case vechi, o lume adusă de Tătuțu în viața copilului cu ochi mari și trup slăbuț, neascultător, deja scârbit de sine, o promisiune care să aline sufletul lui scufundat în tăcere și singurătate, așadar, o lume din care se revărsa râsul, glumele și afecțiunea, cum devine această lume spațiul acela ca o gaură neagră care absoarbe orice energie alta decât cea distructivă, cu lupte pentru putere și supraviețuire, cu gustul de sânge și de fier ce se revarsă de pe buzele mușcate adânc pentru a rezista, cu sălbăticia și lipsa ei de orizont din final? Cum se transformă nevoia lui Bobică de a fi iubit, de a adormi în dulceața mierii de la subrațul lui Tătuțu în veninul care-l împinge să ridice piatra și să lovească, rănind, mutilând, distrugând și uitând că în fața lui, în întunericul cretan nu stă decât trupul unui englez topit de băutură, și nu propriul trup, acela pe care l-a hrănit cu bere, și vin, și tărie până la uitare, până la pierdere, până la ură? Fragilitatea unui timp în care viața era de o tristețe molcomă, derulată în ritmuri lente, cu piedici și cicatrici de tot felul e schimbată, pentru o vreme, doar pentru o vreme, de prezența luminoasă a lui Tătuțu. Dar umbrele pândesc și se întind tot mai mult, tot mai puternic odată cu oamenii pe care tatăl pasager îi aduce în viața lui, odată cu întunericul ce își face culcuș în mintea bărbatului cu mâini puternice și burta revărsându-se generos în afară, odată cu trezirea neputinței de a accepta, odată cu înțelegerea sălbăticiei tăioase din jur.

Pericolul pândește țesându-și insidios pânza în care băiatul defensiv și fragil se va împiedica, se va sufoca, se va zbate, crezând un timp că, trăind printre lupi, va fi adoptat de haită, dar lovindu-se dureros de propria sensibilitate, de propria tăcere, de propria inadaptabilitate, de propriul orgoliu. Pericolul tot mai dens. Ca libărcile colcăind în cada din casa lui Tataie. Doar că lor nu le poate da nimeni foc. Sunt libărcile din visul-coșmar și cele din viață: am visat cum gândaci negri, mirosind dulceag, ies prin scurgerea căzii și vin să-mi mângâie fața, implorându-mi ajutorul, fără să știu că ei sunt răbdători și că îți privesc viața ca pe un film pe care-l pot derula înainte și-napoi, alegându-și momentul în care să se strecoare din lumea lor în a ta, să-ți intre prin nări și prin gură, prin gaura curului și prin buric, să roadă mărunt și temeinic la bucata aia de carne pe care o simți pulsând în piept. Libărcile acestea își pregătesc atacul odată cu vorbele mamei care-i anunță divorțul de Tătuțu, odată cu glasul și chipul Unchiului, cu toată disperarea lui de bețiv ratat care trecea brusc de la surâsul bun la disperarea aceea amară și cumplită care-l face pe copilul stingher să termine cina de Crăciun sub masă, încolăcit ca un câine înainte de culcare. Odată cu corcodușele strânse în poala tricoului după ce i s-au luat fisele de Fifa și al căror gust de sâmbure persistă și după ce trupul lui Balkan, țiganul, rămâne încremenit într-o poziție nefirească în apa devenită roșie după o săritură în echer perfectă. Odată cu descoperirea farmecelor nopții, cu dezgustul adolescentin față de tot ce-i așezat, deși nimic în viața lui Bobiță sau a mamei nu e așezat și nu durează. Odată cu revenirea lui Tătuțu, cu vinul lui acru, și țigările, și vorbele dulci, cu lamentările legate de moarte și de problemele pe care i le face Georgică. Odată cu viața din cartier, cu barbutul lui Tătuțu, cu berea, cu walkmanul Sanyo rulând obsesiv aceeași melodie și grupul lui Muncitoru terorizându-i pe toți. Odată cu șișul, și banii, și mila stârnită de cel pe care-l iubea ca pe un tată, odată cu bătăile, mai întâi privite, apoi provocate și, în final, acceptate. Odată cu alunecarea tot mai rapidă în hău, după mutarea la școala nouă și continua umilință din partea balaoacheșilor și a găștii lui Pantazi după exmatricularea din școala de fițe, coma alcoolică și rușinea ca o bară înroșită de foc. Coborând tot mai adânc în subteranele orașului și ale adolescenței, se întâlnește cu șoapta bărbatului din curtea crematoriului, mai înspăimântătoare chiar și decât imaginea bătrânei strigoaice întorcând capul spre cei vii, nepoftiți pe teritoriul ei.

Tot ce a urmat s-a desfășurat în același timp atât de repede, dar și cu o lentoare de coșmar.

Am tot spus odată cu, dar, în realitate, libărcile pândesc și apar nu odată cu fiecare dintre aceste experiențe și oameni pe care ele i le scot în cale, ci în tandem cu fiecare dintre ele și cu singurătatea, cu înstrăinarea, cu sălbăticia care cresc tot mai adânc în carnea tânărului. Până când ceea ce e un drum pe orizontală într-un spațiu labirintic, dar în care există mici oaze de lumină se transformă în catacombe în care traiectoria nu mai poate fi decât un vertij descendent în care experimentează starea de a fi nemuritor: beții, țigări, câte o fată (Irina, Tania), sex și poezii scrise cu verde pe pereții unei garsoniere sordide, dependență, relații de putere, pierdere a controlului, spaima de orele nopții, nevoia de a uita. Și iluzia că se află în afara cercului burghez, că scriind despre Ashbery, trăind asemenea lui Ashbery, totul este permis: pentru mine important era să scriu despre Ashbery și că am nevoie de experiențe cât mai nasoale. Chiar și atunci când lacrimile sunt pe cale să spele totul, în sfârșit iertător, îndurător, lovind spasmodic carcasa nepăsării în căutarea unei căi de eliberare, m-am abținut, pentru că, spre deosebire de oricine altcineva, eu scriu despre Ashbery și asta mă salvează din orice situație.  Memoria dislocă și reașază cadrele. E o realitate de care e conștient și asupra căreia naratorul avertizează constant. E o memorie ca o gumă de șters care lasă urme cenușii peste liniile dense a ceea ce a înregistrat. O scormonire și o reordonare; în fapt, o acumulare de chipuri, de date, de senzații, de înfrângeri, de așteptări. Simți covârșitor convulsionarea tot mai acută a unei sensibilități sub impactul cu pâcla tot mai groasă a realității. Auzi strigătul de ajutor și anticipezi căderea, dar, la fel ca în memoria lui Bob, te împiedici în acest vălătuc de manifestări ale răului, din afară și dinăuntru, și iei în stăpânire realitatea lui cu aceeași fascinație neputincioasă, amestec de teroare și de neputință, ca bărbatul confruntat cu strania prezență amenințătoare și logic imposibilă din sufrageria propriului apartament înainte de a vedea la televizor avionul intrând în carnea Turnurilor Gemene. Totul urma să fie înecat într-o pastă zemoasă de vorbe, de incoerență și lipsă de demnitate nu doar în viața lui Tătuțu, ci și în propria viață. După starea aceea de disperare, prelungită și după terminarea facultății, după straniile siluete de prin redacții și succesul neașteptat din viața de agent literar care înlocuiesc parțial trupurile pline de nerv și lipsite de căldură cunoscute anterior urmează lunga noapte, o viață trăită ca și cum s-ar fi aruncat în gol cu o parașută despre care știe de la început că sunt șanse minime să se deschidă. Nu am nici o misiune: încerc să văd până unde pot merge așa. Privirea tristă a Marei, care-l va urmări și în lumina și în nopțile de insomnie cretane, pe insula unde a crezut că ar putea să răsufle un timp liniștit și privirea Ioanei. Singura care știa, la fel de bine ca el, că în interior cresc un animal sălbatic, care se trezește noaptea și dărâmă cu coada lui țepoasă toate încercările noastre de a ordona piesele de șah pe tabla unei vieți care risca uneori să fie normală. Același animal care rodea ritmic în interiorul lui Kaspar Hauser. Care l-a împiedicat să se adapteze. Lupii din copilărie, haita care-l înconjura tot mai strâns, și lupul ascuns înăuntrul său. Puiul de om înghițit de sălbăticia lumii și de propria sălbăticie.

Aș vrea să-l opresc, să-i spun ce se va întâmpla, cum va decurge tot acest film cu final amânat, dar știu că nu am voie să intervin, sunt un antropolog care se integrează în haita de hiene.

12 secvențe ale recuperării unei destrămări. 12 momente legate între ele nu doar prin vocea care aduce la suprafață întâmplări, stări, oameni, punctând astfel rătăcirile și redresările, surparea și încercarea de a o ține la distanță, ci prin modul în care fiecare dintre ele se oglindește în următoarele. E ca într-un joc de domino unde, cu fiecare nouă piesă adăugată, se construiește o lume în interiorul căreia stă deja lovitura finală. Nu cronologia e relevantă în aceste secvențe, ci adâncirile, reluările, unele cu semn doar ușor schimbat, pentru a înregistra o nouă falie. Acele acumulări hotărâtoare care duc la epuizarea tensionată din final. Autonomia lor e doar relativă, nu poți privi o singură fațetă pentru că ea deja o cheamă, alunecă spre următoarea. Așa cum chipurile lui Tom și Jim, gemenii din tabăra pentru armenii americani, se suprapun într-o anumită măsură și pun în abis stângăcia, fragilitatea, inadaptabilitatea, chemarea fără ecou adresată celorlalți pe care le poartă în sine personajul narator. Așa cum în fiecare dintre oamenii care-i traversează pasager viața e o urmă din exasperarea, din tensiunea, din eșecul, din renunțarea pe care le experimentează el însuși.

Viața lui Bob al lui Bogdan-Alexandru Stănescu e ca o coardă prea tare întinsă care se roade un pic mai mult, un pic mai adânc, la fiecare încercare de a ieși din abis. Iar volumul în sine e tot o coardă ale cărei capete descriu un arc de cerc înăuntrul căruia se circumscrie nu doar contorsionarea unei vieți, ci și un spațiu-timp mai larg, ca mâna gigantică a lui Parmigianino ce avertizează că distorsiunea e la fel de firească precum normalitatea. Că între cele două e doar o diferență ce ține de percepție. Că lumea în care ne mișcăm poate deforma ceea ce suntem, la fel cum ceea ce suntem, ceea ce am trăit se vor deforma în funcție de reflexiile oglindirii lor în memoria sufletului fiecăruia. Așa cum celebrul tablou al lui Parmigianino se răsfrânge în poemele lui John Ashbery sau cum destinului lui Kaspar Hauser îi răspunde peste timp cel al personajului lui Bogdan-Alexandru Stănescu.

 

*La Festivalul  Internațional de Poezie și Muzică „Poezia e la Bistrița”, poeții invită un prozator.  Anul acesta, Bogdan –Alexandru Stănescu  intră în dialog cu Nicoleta Munteanu, autoarea recenziei de mai sus, sâmbătă, 17 octombrie.

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!