Cornul inorogului: Fuga contra cronometru

Trăim, nu ne gândim la ce trăim – asta era regula.

Lumea labirintică pe care Bogdan Crețu o construiește în Cornul inorogului încorporează dorințe, prăbușiri, experiențe/experimente sentimentale și toate, în același timp, produc un efect destabilizator al vieții nestatornice ce împinge omul pe care marginea unei prăpastii personale. Apropierile sau salturile în gol survin, de fapt, unei stări de însingurare, căci, până la urmă, intimitatea este cea mai atroce experiență, iar Dinu Zărnescu, protagonistul, profesor universitar și scriitor de succes o trăiește aproape cu încrâncenare dintr-o nevoie de verificare sau, poate, de recuperare a unei imagini asupra căreia se abate un zvon al morții care cere o reconfigurare. Existența cu toate implicațiile sale se transformă într-un spasm continuu ce traversează diferite zone doar pentru a atinge „acel capăt” sau a ghici o limită necunoscută. O concentrare într-un punct fix, fără priviri către trecut sau înspre viitor, o tatonarea a sinelui prin găsirea unor puncte de sprijin (cum ar fi literatura), o explorare adesea tulburătoare a corporalității, romanul lui Bogdan Crețu vorbește despre toate acestea și definește un timp al ființei aflate într-o cursă aproape pierdută cu inevitabilul, cu destrămarea. Nimic din afară spre înăntru. Nimic dinăuntru spre afară. Și mai ales nimic dinspre trecut către prezent. Și nimic dinspre prezent către trecut. Totul concentrat acolo, în acel punct.

Incipitul romanului, un capitol care dă ritmul și se rupe totodată de întreg asemeni unei fulgerări ce suscită memoria, jalonează originile dramei personale consumate pe urmă sub tirania erosului: un tren, un fiu și gândul către tatăl care îl așteaptă pe patul de moarte într-o călătorie ruptă parcă de timp în care au loc reîntoarceri, consemnări, constatări în care se adună toată suferința, teama și culpabilitatea. Relația tată-fiu naște nesiguranțe, lasă loc tăcerii și interogării, determină  adevărul ridicat la suprafață al unui tată „prea puternic” ce zdrobește fiul; e o relație întregită de o ultimă frază sunt aici, nu te teme, sunt lângă tine, până la urmă am prins curaj și am venit. Chircit, aproape închis în sine, Dinu recunoaște o înfrângere și întrezărește un nou început, o transmutare sufletească la cei 33 de ani ai săi dată de viitoarea absență a tatălui. Știi, tatăl meu moare chiar în momentele astea și vreau să fug de moartea lui sau să mă gândesc altfel la el, a spus dintr-odată și Zada a tresărit și a înțeles totul. Înainte de o ultimă întâlnire cu părintele său, Dinu face un efort de anesteziere emoțională care nu doar că nu are niciun efect, dar și îngroașă aproape grotesc liniile vinovăției și surprinde brutal o realitate în care se desfășoară în paralel imaginea fiului ascuns într-o îmbrățișare a unor brațe calde, materne și cea a tatălui cu mâini galbene, sleite, reci, căutând o privire cunoscută. Moartea acestuia este umbra lăsată peste personalitatea superficială a fiului construită ca un scut și resuscitarea tuturor simțurilor, conștiința, descoperă acum, acolo zace în zona mațelor și alimentează indirect o silă de lume care se salvează în ultimă instanță prin frumusețe și artă. Mai departe, peregrinarea amoroasă a lui Dinu, pariul pus cu sine, cu lumea și cu moartea, totodată, îmi pare o dorință de integrare într-un firesc al lumii, în banalitatea ei care să-i permită evadarea din propria minte. Totul se consumă în prezent și este trăit cu intensitatea celui care nu-și permite să analizeze, dar nu pierde nicio ocazie de a estetiza realitatea.

Scrisul e o formă a neputinței

Urmărind silogismul vieții lui Dinu Zărnescu, prea mult „bine” nu trebuie niciodată crezut, căci el marchează tocmai acea lipsă de sincronizare în timp și spațiu, nuanța dintre a fi viu și a nu fi pentru că Dinu trăia, trăia frumos și parcă asta nu îi era de ajuns. Îl plictiseau tocmai bucuria, liniștea, starea aia de bine, pogoanele de timp care i se așterneau în față. Nu știu dacă e neapărat vorba de o criză identitară, dar este o conștientizare a insuficienței alarmante, a cinismului și a stângăciei personale. Viața lui îi descria sau îi imita scrisul. Opririle mută accentul asupra unor instantanee ale energiei creative prin care se modelează noi teorii sau convingeri. Fiecare figură  feminină ce staționează pe acest drum atrage cu sine o nouă idee care se adaugă la un ansamblu crescând de idei despre moarte, despre scrisul ca refugiu pentru suferințe, neaducând nicicând o împlinire sau, mai bine-zis, o plinătate în plan afectiv. Lipsesc atenția și implicarea, deoarece interesul se îndreaptă spre intensitatea tenebroasă prin care corpul se raportează la corp și pe urmă spre cum se fixează experiența aceasta într-un plan textual, livresc. Oare putea actul acela atât de rudimentar și de concret, limitat-carnal, să-i dea unui om ceea ce nu avea? Trei credințe motivează și mișcă voit carcasa fragilă în care dospesc nesiguranțele și ușurimea fulgurantă: scrisul, moartea și erosul. Or Dinu se confundă cu literatura pe care o creează, vrea neîndoios să fie în interiorul unui ceva mai mare decât el, dar să păstreze și un spațiu simbolic între Dinu și ceea ce i s-a întâmplat lui Dinu, între ce i se întâmplă sau urmează să i se întâmple. Carnea pute, ca viața. Când e prea igienică, cum era a lui, lumea începe să moară. Iar literatura care o însoțește se detrachează. Intervalul aseptic impus vine și dintr-o frică de a lega lucrurile în forme definitive, de a le duce la un bun capăt, căci, până la urmă, care e capătul sau de ce ar trebui să existe un capăt?

Pentru că nu promiți nimic, pentru că nu ceri nimic și nu oferi nimic

Toate femeile care intră în viața lui Dinu sunt percepute ca plimbări narative, îi vorbesc lui Dinu despre un principiu, sunt purtătoarele unor idei care îl atrag sau îl contrariază, dar nu sunt niciodată prezențe permanente; poate doar Ana și Diana. El însuși simțise uneori, foarte rar, ce e drept, cu Ana mai întâi și mai presimțea și cu Diana această amenințare, de a ajunge la iubire sau de a verifica dacă e posibil să se așeze cândva în forme clasice, cum ar fi căsnicia care rezistă în timp. Ana pentru că oferă acea siguranță asemănătoare unui cocon, iar Diana pentru că apare la momentul potrivit ca o provocare, o acumulare de tensiune,  ca o amânare a bucuriei și a păcii de care bărbatul era suprasaturat și ambele pentru că aveau intuiția de a asculta înainte de orice. Restul e flash, sclipire de o clipă. Meditația unei femei de teatru ca Medeea, aventura cu Aliona, soția prietenului-adversar-egal, fiorul adolescentin al unei nopți petrecute cu Fulvia, o probă a așteptării dată de Venera, coborârea în mizeria cu Olimpia. Dacă scrisul susține inventarea și lărgirea orizontului, amplifică posibilitățile de cunoaștere, erotismul este, la rându-i, prin excelență, nesfârșit, este un domeniu în care se putea rătăci de sine pentru a se regăsi speriat și fascinat și mereu gata să o ia de la capăt, ca un copil. Pentru mine, nu rămâne frapant finalul sau ieșirea aceea din viață la volanului unei mașini de lux alături de Iza (deși personajul  rămâne unul memorabil prin tăria aproape dureroasă, prin libertatea pe care și-o revendică), cât scena răbufnirii Anei, nu întâmplător, plasată aproape de final. Atunci vocea Anei se descompune și se deformează, răzbună cititorul și condamnă fiecare defect trecut sub tăcere: Tu ești păpușa perfectă. Atinge intensitatea râvnită de Dinu, dar nu poate avea un caracter definitiv. Punctul romanului nu putea fi acela, fie și doar pentru că ar fi năruit imaginea Anei construită atent până atunci, de aceea lumina este restabilită prin râs, remediul universal al bărbatului.

Să răspundem ca la școală, noi de aici nu ieșim… da, ieșiiim, noi nu știm cum mai ieșim de aici!

Cornul inorogului propune înregistrarea unor stimuli externi și interiorizarea lor, un studiu liminar despre înțelegerea corporalității și a intimității, nu neapărat cu un altul, ci cu propria persoană și, la final, decantarea unei substanțe a vieții de toată mâzga. Miza este dobândirea unui simț al realității, chiar dacă soluția este găsită de fiecare dată în artă, în scenariile imaginate într-o stație de metrou, contemplând chipul unei fete tinere parcă desprins din tablouri. Plăcerea care nu exclude vinovăția, abstinența care nu înlătură dorința, perfecțiunea care nu este lipsită de goluri, pe toate acestea Bogdan Crețu le alătură pentru a săvârși o formă completă, închisă ermetic, fără vreun rest.

Ce poate despărți o clipă de alta, pe acum de atunci, până unde se poate descompune momentul ăla dintre a fi viu și a nu mai fi sau a fi mort, dacă asta poate însemna a fi.

 

*Amalia Carciuc, membră a Clubului Alecart, absolventă a Colegiului Național Iași, este studentă în anul I la Facultatea de Litere, UAIC. În 2020, a obținut Premiul I la Colocviul Național Studențesc „Mihai  Eminescu”.

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!