acum îmi dau seama cum e să te trezești și să nu știi dacă ai murit, să te trezești și să nu vezi, să nu auzi, să trăiești minute și ore ca într-un mormânt
Când viața aruncă asupra ta o boală necruțătoare, dureri insuportabile, nopți fără somn şi îți răpește posibilitatea de a fi stăpân pe toate simțurile tale, rămâi prizonierul tăcerii. O tăcere atât de gălăgioasă, un zgomot exasperant, monoton și continuu care îți acutizează orice percepție. Suferi – la fel cum au suferit mama ta, tatăl tău, soțul tău. Pe toți i-ai pierdut. Un blestem, ai puteai să spui, dar nu e asta. E doar boala pregătind moartea inerentă oricărei persoane. Iar tu nu eşti excepția. Te uiți în ochii celor pe care îi iubeşti şi pentru care sacrificiile ți-au intrat în reflex și îți dai seama că şi ei şi-ar dori să nu mai fii aici, să ți se încheie suferința. Dar suferința ta cea mai mare – frica ta – este singurătatea, nu moartea. Ei, sânge din sângele tău, numesc cele câteva clipe în care se uită în ochii tăi încețoșați, ale căror pupile au acum forma unei pastile, vizite. Pentru tine sunt mereu un timp prea scurt petrecut împreună. Ai rămas alături cu o singură femeie, ce are un suflet bun într-adevăr, dar timpul și grija ei sunt cumpărate.
Viața lui Mari se schimbă radical atunci când tatăl ei este luat la Motru, iar mama sa rămâne singură, având grijă de frații ei mai mici. Mari renunță la Facultatea de Litere de la Cluj și se întoarce în casa părintească, fiind nevoită să-și ajute familia. Sufletul îi e îngreunat de iubirea pe care le-o poartă, dar și de responsabilitățile care au maturizat-o timpuriu; e unul dintre motivele pentru care se va căsători cu un bărbat mai în vârstă cu nouăsprezece ani decât ea. Dar ce se întâmplă în momentul în care acesta, ancora ei, moare și o lasă singură la numai patruzeci și cinci de ani, iar fiul ei alege o altă cale? Ce se întâmplă când ajunge ea însăși pe un pat de spital și este conștientă de felul în care va sfârși, căci moartea nu-i e străină, ci i s-a așezat alături, amânând momentul, lăsând-o să aștepte? Ce va face femeia care stă acum singură și a cărei familie îi asigură tot ce are nevoie, mai puțin timpul lor, prezența vie care s-o facă să își dorească să mai rămână aici, acum când durerile ei se leapădă de spaima morții și ajung să capete o altă formă – forma tăcerii?
pentru prima dată după douăzeci de ani i-au dat lacrimile, lacrimi de furie și neputință, lacrimi de fiu, lacrimi de om care nu putuse să stea alături de mama lui muribundă ca să nu-i omoare pe alții
Cristian Fulaș construiește o lume în care aceste întrebări își găsesc răspuns (un răspuns sub forma a opt posibile răspunsuri), iar această lume se numește Forma tăcerii – un roman în care tăcerea paradoxală a vocilor prezente la înmormântarea lui Mari, o tăcere plină de regrete neverbalizate și uneori îmbibată de durere, este întrepătrunsă de tăcerea muribundei, cea care se stinge în singurătate, printre străinii din spital, căutând un sprijin în imaginea (fantomatică acum) a celui care i-a fost soț. Pe parcursul cărții, se schimbă constant perspectiva, fiecare personaj punând în lumină o altă fâșie a vieții lui Mari. Aceasta e trecută prin lentilele Tincăi, ale lui Mitel, ale lui Ion, prin cele ale doamnei Petrescu și ale lui Nea Gică, ale Măruței, ale fiicei și ale fiului. Prezenți la înmormântare, ei nu fac decât să își pună singurătatea lor lângă singurătatea celei pe care o privesc pentru ultima dată. Tăcerea lor stă alături de tăcerea ei, veșnică acum. Mila lor este o formă a milei pe care o au față de ei înșiși, clădită pe conștientizarea faptului că, indiferent ce vor face, indiferent dacă au regrete sau nu, tot acolo – unde se află ea acum – vor ajunge. Unii își doresc să nu aibă o înmormântare atât de simplă ca a ei, atât de tăcută, lipsită de bocitoare. Tăcerea îi cuprinde și sunt puși față în față cu propriile fapte și regrete, forțați să-și dea seama că și lor le este frică de singurătate, chiar și cea de după moarte, întocmai cum i-a fost lui Mari. Tinca, prima „voce” după cea a lui Mari pe care o auzim, are mai degrabă perspectiva unei străine decât a unei rude – fie ea și prin alianță -, iar prezența sa la înmormântări, ardoarea cu care asistă la ele și detașarea pe care a căpătat-o cu timpul indică numai o dorință egoistă, deși firească, de a se familiariza cu ideea propriei morți. Vocile lui Mitel și Ion, cei doi frați care nu-și vorbesc nici măcar acum, la înmormântarea surorii, se aseamănă prin regretul de a nu se fi dus să o vadă de ani de zile și prin încrâncenarea înstrăinării dintre ei. Doamnei Petrescu i se face milă de răposată, însă se afundă rapid într-o serie de convingeri care critică lumea modernă, iar Nea Gică oferă un portret comic al unui bătrân ale cărui inimă și gânduri sunt la cățelușa fiicei și a ginerelui, neuitând de înmormântarea grandioasă pe care și-ar dori-o când va veni timpul pentru a nu se face de rușine printre vecini. Din vocea Măruței străbate atașamentul față de Mari, însoțit însă de ipocrizia dovedită când își recunoaște sieși că va vinde bijuteriile primite și care îi aparținuseră acesteia, blestemându-i rudele pentru că au lăsat-o singură și suferindă atâția ani. Ea și El, fiica și fiul, simt că puteau face mai mult sau că nu i-au fost alături destul. Dacă, dacă, dacă și poate, poate, poate sunt ceea ce va rămâne mereu în ei. Chiar dacă durerea și vinovăția se vor estompa, acel dacă și acel poate nu vor dispărea niciodată.
cu două zile înainte nimic nu anunța asta, conducea aproape liniștit spre nici el nu mai știa care treabă din oraș … sunase telefonul și răspunsese ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, vocea îngrijorată era de o banalitate cât lumea
O teorie care să justifice prezența preponderentă a persoanei a treia în capitolul fiului ar fi legată de valoarea ei stilistică; apărând în alternanță cu gândurile lui și, anterior, cu cele ale Tincăi, prin ea se construiește o simetrie între al doilea capitol și penultimul. Romanul lui Cristian Fulaș se constituie dintr-o însumare de stări, fiecare personaj având dreptul la o tăcere, la o ancorare în interior și la explorarea sinelui (devenită posibilă prin moartea lui Mari). Capacitatea de a reflecta e proprie omului, gândul reprezentând o formă de a deveni conștienți de noi înșine. „Răpirea” acestui privilegiu ucide orice formă de complexitate umană, reducându-ne la condiția de simple animale. În cazul fiului, vocea interioară este „sufocată” de perspectivele celorlalți față de el – fiul este o ființă neînțeleasă, vocile celor din jur îi bruiază propria voce. Dar este fiul nedreptățit din cauză că „nu a primit” un moment de tăcere precum ceilalți? El este singurul dintre cei prezenți care trăiește, de fapt, două pierderi: pe cea a mamei, dar și (prin ricoșeu) pe cea a tatălui.
Având ocazia să îl auzim pentru câteva minute pe Cristian Fulaș la telefon în timpul unei ore de română săptămâna aceasta, am aflat că vocea Tincăi și cea a fiului au fost create primele, ulterior fiind schimbată ordinea capitolelor în carte, așa că așteptăm cu nerăbdare întâlnirea scriitorului cu alecartienii, pe 29 aprilie, pentru un dialog care se anunță incitant.
Forma tăcerii este, așadar, un roman care la început șochează prin structură/tehnica narativă – un amalgam de gânduri, fără început sau final, un flux ce trece de la o interioritate la alta fără a omite realitatea exterioară, o ciocnire de perspective. Personal, l-am citit ca pe încercarea unui fiu ce nu se va opri vreodată din jelit de a păstra vie amintirea mamei, compensând singurătatea ei de dinainte de moarte cu un refugiu făcut din cuvinte – un adăpost în care nu va mai fi niciodată singură. (Iasmina Ciocan, clasa a IX-a A)
*
întrebarea e dacă plânsul vine din corp sau din suflet – asta dacă sufletul chiar există separat de corp, dacă nu cumva ăla are dreptate și într-adevăr suntem numai corp și restul, toată povestea cu sufletul exterior, e doar imaginație.
Romanul Forma tăcerii de Cristian Fulaș pare un tren nesfârșit alunecând de pe o linie pe alta, fiecare „linie” fiind trasată de gândurile ce se ivesc din cotloanele minții și ale sufletului personajelor. Nu o acțiune trebuie căutată în aceste trasee între interior și exterior, ci imagini pe care „tăcerea” le scoate la suprafață, pendulând între prezent și amintiri vagi. Prin ele se explorează moartea, frica, suferința, singurătatea, toate cele ale vieții inexplicabile complet în cuvinte.
La început, pătrundem în gândurile unei mame, ale unei femei. Printre ceea ce a trăit și ceea ce i se întâmplă acum, prind formă încetul cu încetul lumea și persoanele apropiate ei, inclusiv fiul, cel către care i se îndreaptă „chemarea” și grija, cel care a făcut orice să scape de realitate. Apropiați și rude, oameni pe care i-a întâlnit, dar mai ales forma vieții trăite, denivelările ei dobândesc astfel un contur mai plin sau mai vag. Apoi se trece spre fiecare dintre cei care s-au adunat în biserica friguroasă pentru a asista la slujba de înmormântare. Gândul lor cheamă mereu amintiri despre ea și despre oamenii pe care i-a cunoscut. Ca niște fantome care apar și dispar, gândurile fiecăruia proiectează o perspectivă asupra vieții și a bolii mamei. Tăcerea fiecăruia dobândește astfel consistență și voce.
Nimic nu se întâmplă propriu-zis, totul se joacă înăuntru, acolo unde conștiința celuilalt nu poate pătrunde. Singura acțiune concretă din carte e înmormântarea propriu-zisă. Dincolo de ea se află regretul, indiferența, dorința de a se termina totul mai repede, furia. Dar mai ales tăcerea. O tăcere „spartă” de gândurile care vibrează înăuntru, de cuvintele niciodată rostite. În care pulsează amintiri despre cea care nu mai este și care trădează ceva din cei prezenți.
Nu știu dacă romanul lui Cristian Fulaș caută un anumit tip de cititor. Mie mi-a provocat emoții puternice și m-a obligat să mă plimb printre personaje și să caut în ele ceva din oamenii pe care îi cunosc. M-a apropiat de ideea morții, făcându-mă totodată să mă gândesc la alienare. A fost ca și cum fiecare personaj se privea într-o oglindă, dar ceea ce se surprindea în reflexia ei era interioritatea lui, nu felul în care arată.
Sunt convins că atunci când veți termina de citit Forma tăcerii, o parte din inocența voastră va muri odată cu ultimele gânduri ale mamei. (Luca Fetcu, clasa a IX-a C)
*Iasmina Ciocan (proaspăt calificată la faza națională a Concursului de Cultură și Spiritualitate Românească) și Luca Fetcu, elevi la Colegiul Național Iași, debutează acum în Alecart.
