Și în nici un caz nu puteam îndura să aud pomenindu-se iar de Europa.
Cândva iubisem și Europa.
Pentru că Europa însemnase un bărbat coborând dintr-un avion pentru a citi câteva poezii la un festival organizat într-o țară despărțită prin Cortina de fier de celelalte, „adevăratele” țări europene. Ca și cum un regim politic și o ideologie ar putea evacua jumătate de continent, scoțând-o în afara lumii, ca și cum Europa s-ar fi redus, de la un moment al istoriei încolo, la occidentul capitalist, singurul ce avea apanajul libertății, bunăstării și putea oferi șansa de a fi fericit.
În țara niciodată numită de Vesna Goldsworthy, dar ușor de identificat pe harta Europei dinainte de căderea zidului Berlinului, alături de celelalte țări satelit ale fostei URSS, un poet vine din Londra, deși e un poet irlandez, cum are grijă să precizeze (de parcă ar fi esențial pentru oamenii pe care îi întâlnește, de parcă s-ar fi născut în Irlanda sau ar fi cunoscut și ar fi scris în limba acelei țări, de parcă mai bine de jumătate dintre compatrioții lui nu ar spune că au și ei origini irlandeze) și coboară direct în „frigul” din Est, bulversând viața Milenei Urbanska, fiica celui de-al doilea om în stat, cea care înainte de a putea fi ea însăși e Fiica Tatălui său. Și, implicit, fiica țării sale, a regimului politic aflat la putere, în care tatăl a crezut cu convingere și mai crede încă, pentru care a luptat și pe care îl slujește cu deplină convingere. Nu pentru Europa ajunge Milena să-și părăsească țara, nu pentru ceea ce ar putea să-i ofere ea, nu într-un gest de răzvrătire față de statutul propriilor părinți sau de disidență față de regimul comunist, ci hotărâtă să-l urmeze pe el, pe bărbatul de care se îndrăgostește. Și nu să rămân la Londra mă interesa. Părăseam totul pentru Jason – familie, o patrie, o existență privilegiată. Nu voiam Londra fără el. Același bărbat care, doi ani mai târziu, o va determina să întoarcă spatele Londrei și Europei lui pentru a reveni acasă și a redeveni Fiica. Știind de data aceasta că ceea ce însemna pentru ceilalți acea Europă e, de fapt, aceeași Europă de acasă, cu alte reguli și alte constrângeri, cu alte lupte și alte servicii secrete, dar cu aceiași oameni. În care trădarea și minciuna, în care impostura și lupta pentru supraviețuire sunt la fel de prezente, doar că îmbracă alte forme.
Am traversat Europa ca să mă trezesc într-o pictură de Bruegel, mi-am zis. Până și aparatura casnică modernă – aragazul, frigiderul, radioul – păreau ondulate și vechi, de parcă ar fi fost proiectate în secolul al XVI-lea.
Romanul Vesnei Goldsworthy (tradus, la fel ca Monsieur Karenin, tot de Luana Schidu) este romanul în care se oglindesc două lumi, în care se confruntă imaginile despre Estul comunist și Vestul capitalist, în care se întâlnesc iluziile despre occident și deziluziile oamenilor din țările comuniste, pentru ca apoi, puse față în față, cele două să se arate așa cum sunt dincolo de ideologii și de regimurile politice la putere. Vesna Goldsworthy nivelează asperitățile, relativizează perspectivele antagonice, făcând să cadă cortina de fier a convingerilor absolute despre ce însemna să trăiești în Est sau în Vest. Problematizează și evită clișeele. Nu denunță, ci nuanțează. Nu e numai cenușiul absolut al Estului, înapoierea, manipularea, constrângerile sau privilegiile celor din aparatul de stat (ce nu exclud însă frica și neputința de a-și apăra propria familie), ci și sărăcia, șomajul, diferențele dintre clasele sociale, tristețea și mizeria periferiei londoneze, lipsa de confort a locuințelor, compromisul de altă natură al celor din Vest. Ador Londra, mami! E atât de frumoasă, atât de frumoasă! am mințit eu, uitându-mă prin geamul cabinei în interiorul unui mic și trist restaurant asiatic cu tapet de catifea sângerie și aplice galbene. Cu excepția unei zeițe de bronz cu patru brațe din fereastră, decorul s-ar fi putut potrivi oricărui restaurant de la noi de-acasă. Am simțit un junghi în capul pieptului.
Cortina de fier e un roman ce se folosește de o privire care are de la început suficientă luciditate, dar care va atinge deplina claritate abia după confruntarea cu provocările vieții în fiecare dintre cele două lumi. Da, țara Milenei nu a cunoscut, și personajul are grijă să recunoască asta, sălbăticia regimului de la București. Da, Milena nu e o ființă oarecare ce trebuie să răzbată singură și să accepte supusă o viață cenușie în apartamentele înghesuite date de stat sau privațiunile pe care le cunosc compatrioții săi. Da, Milena e privilegiată și, chiar dacă se revoltă, e conștientă de ce are și de cine este. Dar aceste privilegii nu îl feresc pe Mișa, primul ei prieten, și el fiu al unui important om de stat, de la a-și pune capăt zilelor. Nu din considerente politice, nu ca un gest de revoltă, ci pentru că, indiferent unde te afli, în Est sau în Vest, poți fi nepregătit pentru ceea ce înseamnă viața. Și nu o feresc nici pe Milena de povara de a fi Fiica Tatălui ei. Nici de un avort ca urmare a întâlnirii cu bărbatul pe care va decide apoi să-l urmeze la Londra. Nici de tăcerea din jur, de intruziunea în viața intimă, de permanentul control exercitat asupra vieții fiecăruia, de consecințele oricărui gest de ostilitate față de partid.
Avea convingerea stupidă că toată lumea din Vest trăia mai bine decât noi, presupunând mereu că e adevărat doar opusul propagandei taților noștri. Dar dacă mințeau numai în legătură cu viața de acasă, și spuneau adevărul gol-goluț despre capitalism?
Cortina de fier e scris pentru cei din Est în măsura în care generațiile ce au trăit înainte de căderea comunismului au tânjit către acea Europă în care Milena ajunge, pe care o vede și în care trăiește pierzându-și privilegiile de acasă, eliberată de zidurile autorității, dar nu liberă. Niciun moment liberă. Acea Europă pentru care, indiferent cât încearcă ea să fie o persoană oarecare, rămâne un om din Est. Un om care a ales să fugă în Vest și care, pentru toți ceilalți, nu poate să facă asta decât din motive politice, nu pentru un bărbat, nu pentru o iubire. În egală măsură, Cortina de fier e scris pentru cei care, la mai bine de treizeci de ani de la prăbușirea zidului Berlinului, nu înțeleg și văd încă fostele țări comuniste ca pe un no man`s land, judecând cei aproape 50 de ani de socialism prin prisma unor clișee care le întăresc convingerea că educația, civilizația, cultura și libertatea există doar în occident. Așadar, Vesna Goldsworthy își propune să clintească, fie și puțin, convingerile încă înrădăcinate, să dărâme cortina de fier a lipsei de nuanțe atunci când se vorbește despre Est și Vest, despre comunism și democrație. Londra era vibrantă și ospitalieră la suprafață, dar feroce dedesubt. Simțeai că tot ce ai îți poate fi smuls într-o clipă de neatenție.
În lumea din care veneam, trădarea încrederii era literal o chestie de viață și de moarte […].
Nu un roman politic este în primul rând Cortina de fier, ci un roman despre trădare. Trădarea apartenenței la o lume. Trădarea de țară – pentru membrii serviciilor politice de acasă, trădarea Tatălui și, într-o anumită măsură, trădarea a ceea ce este cineva în ochii celorlalți din dorința de a înțelege cu adevărat cine este. Ceea ce Milena află prin iubire. Și e romanul celeilalte trădări, aceea a bărbatului pe care l-a iubit, pentru care a renunțat la ceea ce știa și avea, aruncându-se în necunoscut, luptând pentru dragostea și libertatea ei de a-l alege. Crezând în el, nu purtată de iluziile legate de lumea lui sau de dezgustul față de a ei. Bărbat pe care îl descoperă repede slab, un copil nepregătit pentru viață, îndrăgostit de o prințesă din Est pentru că e ceva exotic în existența lipsită de consistență a boemei londoneze. Eram supărată pe Jason, cu adevărat supărată pentru prima dată de când sosisem în Anglia, inflamată de indiferența lui crescândă față de aspectele practice ale existenței noastre și de disponibilitatea de a depinde de subvenții de la părinții mei, din țara mea obscură, săracă. Bărbat pe care nu renunță să-l susțină, să-l iubească, să-l întrețină, neacceptând niciun fel de beneficiu pe care statutul ei de încă Fiică i l-ar fi adus doar pentru un mic compromis cu serviciile secrete britanice sau cu presa dornică să facă din ea o voce a disidenței. Cu cât ar fi fost această denunțare mai autentică, cu atât aș fi avut mai mult succes. Și n-aș fi putut să-l denunț pe tata doar o dată. Ar fi trebuit s-o fac iar și iar, până când orice alegere pe care o făcusem vreodată, inclusiv aceea de a mă mărita cu Jason, ar fi început să pară o parte a trădării mele față de el. Milena cunoaște gustul rânced al trădării, știe că gestul ei de a-l urma pe Jason e o expulzare definitivă și nu îl face nici sub impulsul pasiunii, nici în grabă, ci în momentul în care absența celuilalt lasă suficient timp să brodeze o fantasmă, să crească înăuntrul ei nevoia de el în locul pruncului la care trebuie să renunțe într-un salon de spital unde un bărbat indiferent îi scurmă în măruntaie fără a folosi anestezie, avortul fiind singura formă de contracepție posibilă în țara ei. Mai bine decât în altele, unde acesta era interzis prin lege. Milena pleacă fără a privi înapoi, fără regrete și fără a judeca lumea pe care o părăsește. Trădarea ei are, în egală măsură, gust de miere, căci nu împotriva a ceva pleacă, ci pentru cineva. Dar ea se va transforma în venin atunci când se va confrunta cu trădarea celuilalt. Inacceptabilă pentru că nu vine din iubirea pentru o alta, ci din interes meschin. Fel de a trăda presupus în cazul cuiva care ar fi vrut să scape din atmosfera sufocantă a unei țări comuniste, de neconceput pentru cel care a avut libertatea de a alege.
Infidelitatea lui nu părea nici pe jumătate atât de crudă ca inconștienta lipsă de loialitate. Acum aveam să-l învăț ce înseamnă cruzimea.
Și totuși, Milena Vesnei Goldsworthy nu e Medeea. Nu e în ea nimic din nebunia sfârtecătoare, pârjolitoare, a tot devoratoare din personajul tragediei lui Euripide. Pentru că Milena nu își pierde mințile și nu subsumează totul pasiunii ei și nevoii de a-și face dreptate. Alegerea din final a Milenei e alegerea celei care se reîntoarce acasă nu atât pentru a se răzbuna pe un bărbat, cât fiindcă lumea care a făcut posibilă trădarea unei iubiri nu e cu nimic mai presus decât cea în care s-a produs trădarea în numele iubirii. Și asta trebuie ea să recunoască. Față de ea și față de lumea pe care a trădat-o, lumea Tatălui. Cu nimic mai bună sau mai rea decât cealaltă, doar diferită, supusă altor constrângeri, altor norme, altor justificări. Medeea nu poate îndura trădarea, în timp ce Milena își trage din ea forța. E forța unei supraviețuitoare. Forța celei care nu fuge de propria vină și responsabilitatea. Forța insuflată chiar de lumea din care a plecat („E o Urbanski. O să vadă adevărul”. Era simplă politețe. Știam că oamenii ca Lekovici nu permiteau căința și nu iertau greșeli, dar mai știam și că privilegiul meu ereditar încă nezdruncinat bătea asta: rămâneam fetița tatei). Forța ce o împinge să se folosească de toate pârghiile pe care le refuzase înainte pentru a încerca să vindece o rană (Nu vreau să vină niciodată aici, tată. Te rog, promite-mi asta, am spus. // N-o să vină, Milena, a zis tata. N-o să mai pună niciodată piciorul în țara asta). De aceea, Cortina de fier e și un roman despre o țară care te apără împotriva unui bărbat. O țară în care te reîntorci ca într-un mormânt, dar un mormânt la care se aduc flori, nu peste care se scuipă în timp ce se mimează curtoazia. Și e romanul unei iubiri care face dintr-o tânără o femeie și o mamă într-o lume în care iubirea poate deveni monedă de schimb, deși pentru Milena e un mod de a cunoaște și de a-și păstra demnitatea. În ciuda tuturor rănilor și a frumuseții destrămate. Preferând colivia aurită unui deșert pustiitor.
(*Nicoleta Munteanu, editor-coordonator Alecart, profesor MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene.)
