Portativul cu cicatrici: Corul leilor, de György Dragomán

sunt o voce, pot să răsun sau pot să tac, nu contează, numai lumina contează

După Regele alb și Rugul, iată un nou volum semnat de György Dragomán, de data aceasta o carte de povestiri foarte, foarte scurte, un adevărat exercițiu de virtuozitate. Ceea ce tulbură încă de la început în aceste bucăți impecabil cizelate este firescul cu care se povestește: tonalitatea vocilor, indiferent de subiectul „mărturisirii”, e de o extraordinară claritate. Nu despre seninătate interioară este vorba, ci despre un echilibru susținut cu precizie indiferent de registru și de temă. Fiecare glas se individualizează perfect, se aude și transmite o experiență, un moment, o stare, o suită de amintiri, o percepție asupra relațiilor de familie. Cele mai multe presupun un exercițiu de detașare, o anumită răceală care, în mod extraordinar, nu exclude nostalgia, suferința, dezamăgirea, uimirea, deprimarea, deruta. Aceste emoții sunt decantate și apoi se potențează prin chiar actul rostirii, al redării experienței trăite, cam în același mod în care o melodie, executată cu o perfectă stăpânire a tehnicii, face să vibreze mai acut emoția – nu în interiorul celui care interpretează, ci în sufletul celui ce ascultă și este purtat de multitudinea de sonorități. E ca și cum aripa maturității bruște și brutale, provocate de un aspect din lumea din afara personajului, din relațiile cu ceilalți, schimbă ceva în interioritatea acestuia și inocența privirii anterioare e blurată, aproape opacizată, însă își găsește forța de a irupe. Polifonia vocilor, multe dintre ele aparținând unor copii, conferă volumului impresia de corp unitar: o realitate nu atât brutală, cât recuperată în diversitatea aspectelor ei posibil traumatizante e redată fluid, dintr-o suflare, și acest conglomerat de sufluri existențiale, de aspecte și de tonalități e profund tulburător. El face ca lumea ce se revelează prin aceste voci să fie pe cât de verosimilă, pe atât de inconfortabilă. Chiar și atunci când e vorba de mici gesturi nevinovate, de jocuri ale copilăriei, totul e la limită, ca și cum oricând ai putea trece hotarul instabil dintre vis și coșmar, dintre normalitate și nefiresc, dintre grijă și cruzime, dintre iubire și reversul ei.

Preferându-se spațiul restrâns al povestirii, modul în care se construiește finalul fiecărei bucăți devine hotărâtor. Aș spune că (și) în această privință, György Dragomán e un maestru. Impresia de tăietură adâncă în carnea pulsatilă a textului este puternică. Din doar câteva mișcări (în fapt, fraze) se incizează și se scoate la lumină ceva. Acel ceva care oferă o nouă perspectivă asupra a ceea ce intuiai că există în viața celui care vorbește, dar nu era încă pe deplin transmis: o neputință, o acceptare, o spaimă, o vinovăție, o traumă, un gând, o senzație, o imagine, o amintire de care nu se poate desprinde. Nu e atât o explicație, cât ecoul a ceva preexistent care în sfârșit ajunge la tine. Finalurile te fac să prinzi sensul și, în același timp, creează o distanțare, un efect de pierdere, ca și cum cortina se lasă definitiv asupra lumii la care ai tras cu ochiul și personajele rămân închise în interiorul experienței trăite. Ele desăvârșesc montura – ca o piatră de chihlimbar în care se zăresc urme de rășină sau mici insecte devenite una cu textura acesteia. De fapt, fiecare povestire în parte e perfect autonomă, fiecare are vocea și propunerea ei de realitate – indiferent că e vorba de o singură scenă de viață sau de momente succesive, dar împreună formează o compoziție unitară. Ca o piesă muzicală cu o orchestrație complexă, care abia la final își dezvăluie sensul: o imagine asupra vieții – întâmplări mici, putând părea uneori puțin semnificative, dar a căror amprentă asupra celor care le trăiesc e uriașă.

știu că nu la mine se gândește, ci la parfumul vântului de acum patruzeci de ani

Nu aș spune că suprapersonajul volumului este muzica. Ea există în viața aproape tuturor personajelor sau se aude la un moment dat în cele mai neașteptate momente sau locuri, într-un oraș vizitat pentru prima dată, într-un parc, ca urlet monstruos de pe un vinil ascultat mult timp după moartea tatălui, insinuându-se straniu și corelându-se cu un fapt trăit sau doar dorit, cu o stare sau cu o bruscă înțelegere a ceva. Muzica (trăită, cântată pe scenă sau la un instrument muzical, ascultată, reflectată în foșnetul frunzelor sau al vântului, suportată, percepută ca zgomot, obsesie sau instrument de tortură) e parte din viața celor mai multe personaje, le contorsionează sau determină un gest al lor. De cele mai multe ori dobândește consistența unui act a cărui intruziune e ca cea a destinului – nemiloasă, implacabilă, seducătoare, zdruncinătoare. Nu e așadar un suprapersonaj, ci o prezență permanentă, deopotrivă evanescentă și palpabilă. Există apoi o arhitectură muzicală a fiecărei istorisiri și o muzicalitate a fiecărei fraze în parte (iar aici un merit nemăsurat îl are traducătoarea tuturor volumelor lui György Dragomán în limba română, Ildikó Gábos-Foarță. Nu mi s-a întâmplat de multe ori să fiu convinsă că în limba în care a fost scrisă, o bucată de proză se transformă în poezie pură – ca în cazul unora dintre textele acestui volum – și să regret că nu am acces la sonoritatea inițială). Corporalitatea cuvintelor, glasul suitei de voci și construcția în sine susțin eșafodajul muzical al volumului și îi conferă o amprentă distinctă.

Acum imaginați-vă că în fața dvs. e o orchestră și că aveți posibilitatea de a asculta în același timp (cam așa cum i se întâmplă personajului din Rendez-vous postuman care are acces la tot ceea ce a făcut, a gândit, a simțit și va trăi tânăra cu care are o întâlnire) fiecare instrument în parte și pe toate la un loc, pentru a putea înțelege o parte din experiența pe care o implică plonjarea în universul personajelor din acest volum.

contează numai ceea ce simt, contează că tot ce simt transpare în vocea mea, vibrează în ea

În Arcușul de fier, de exemplu, povestirea ce deschide volumul, ceea ce frapează nu e realitatea pe care o trăiește băiatul care așteaptă să împlinească 13 ani pentru a se întâlni și a concura cu violonistul cel negru (cel care exersează în fiecare noapte, cu spatele la lună, merge în cimitir la miezul nopții, trezind strigoii, cântă atârnat și cu capul în jos, și în timp ce mănâncă, și cu o strună sau mai multe rupte – și o face întotdeauna perfect), adică toate chinurile la care tatăl își supune fiul pentru a-și însuși perfect arta mânuirii instrumentului, ci felul în care copilul percepe această realitate; candoarea și spaima, acceptarea, transpunerea justificărilor tatălui sunt redate cu o liniște terifiantă care nu mai are nimic din seninătatea copilăriei, într-un amestec de exasperare, neputință și încredere în „logica” și în gesturile părintelui. Silueta violonistului cel negru pe care băiatul va trebui să-l învingă, arătându-se mai priceput decât el în stăpânirea viorii e desprinsă din poveștile de groază ale copilăriei și ajunge să se suprapună peste aceea a omului negru care e chiar tatăl, o creatură care zâmbește, încurajează în timp ce aplică o monstruoasă pedagogie. Viața unei femei e trasată în cinci momente semnificative, fiecare legat de o despărțire în Cry me a river: de vechiul eu, al fetiței care nu își poate stăpâni emoțiile în fața publicului, de viața în doi alături de soțul care are pe altcineva, de un bărbat mai tânăr, de copilul devenit adult, din nou de vechiul eu și de muzică, odată cu operația survenită și cu ultimul concert pe scenă. Cinci fâșii dense, perfect decupate, care acoperă o existență. În gândurile și deciziile ei semnificative, în imagini care surprind tot ce rămâne la capătul unui drum: atât de puțin și de mult în același timp. Copii și părinți. Împreună sau separați, la vârsta jocurilor sau mai târziu, dar prinși în relațiile cu aceștia ca în pânza unui păianjen uriaș, din care nu se pot desprinde întru totul. Ca fetița de zece ani (Supă de pui) care, așezată alături de tată la masa din sufragerie, cu un bol plin cu supa pe care acum știe să o gătească atât de bine, află că mama se va întoarce acasă de la spital, deși timp de un an i s-a spus că a murit. Și din nou ispita muzicii, asociată vecinului, nea Miși, medic (și pianist doar pentru mama). Un avort, o iubire, sacrificarea unui cocoș pentru supă, ispășirea unei vinovății, adică o întoarcere și o plecare. Gândul ascuțit și rușinos al fetei că poate ar fi fost mai bine ca mama să nu se întoarcă. Sau convingerea tinerei din Limón con sal că povestea ei ar fi mai autentică dacă n-aș povesti-o, ci aș cânta-o, pentru că vocea mea adevărată nu-i aia cu care vorbesc, ci aia cu care cânt. Bucăți de viață redate prin ochii copiilor, fete sau băieți, aflați la vârste fragede sau trecuți de tinerețe, uneori maturi, dar mereu în relație cu părinții: obiecte care refac mici clipe de viață, descoperite prea târziu, ca jurnalul în care au fost notate câteva cuvinte în limba rusă și încercarea de a traduce o singură propoziție, Fără plopi înfrunziți, viața nu valorează nimic, pe care fiul o auzise de atâtea ori din copilărie și care, alături de o fotografie veche cu chipul aproape șters al unei fete, scoate în evidență o bucată din ceva ce a fost, dar despre care nu a știut nimic (Moștenirea), călătoria în Spania a unui fiu în locul călătoriei de nuntă a mamei, acum moartă, o dorință anulată atunci din motive politice și care a condus la o catastrofă (Puerta del Sol), o noapte dintre ani petrecută la tanti Ilonka, vecina care toată viața și-a dorit să meargă la Viena și pentru care nevoia de a asculta concertul de Anul Nou se transformă în gesturi de cruzime nici măcar conștientizate (Vals): știu că până la sfârșitul concertului o să mă doară nu numai capul, ci și spatele, și ambele brațe. Închid ochii, țin strâns cablul și șurubelnița, în spatele meu tanti Ilonka își continuă explicațiile despre vals. E multă cruzime în viața acestor copii, în viața acestor oameni. E o violență uneori tradusă în gesturi, în provocări, alteori doar insinuându-se subtil și luând forma spaimei, a exasperării, a neputinței de a mai schimba ceva. Scriitura pulsează de viață, se deschide spre lumea interioară pentru a scoate la lumină momente de cumpănă, derapaje, vechi vicii, răni necicatrizate. Reflectate cu o naturalețe ce adâncește până la vertij impresia de muchie de cuțit pe care se mișcă personajele.

Experiența pe care o oferă cititorului volumul Corul leilor e zguduitoare din multiple perspective: a temelor abordate, a glasurilor ce se aud, a lumilor interioare pe care ele le reflectă, a modului de a construi fiecare partitură a acestei extraordinare simfonii care e viața oamenilor – a fiecăruia în parte și a tuturor la un loc. Oricine cunoaște cărțile anterioare ale lui György Dragomán va regăsi ceva din atmosfera gotică, neliniștitoare din Rugul, acea inocență care se confruntă cu realitatea și e modelată de ea, miracolul unor gesturi mici care nu și-au pierdut forța de a reflecta frumusețea și, în aceeași măsură, rigoarea eșafodajului narativ din Regele alb, implicațiile politicului, cenușiul existenței, senzația de sufocare, de neputință care învăluie viața acestor personaje. Va regăsi autenticitatea vibrantă a vocii – multiplicată aici, prin urmare, cu atât mai tulburătoare.

 

*Nicoleta Munteanu, coordonatoare a Clubului Alecart, este profesoară la Colegiul Național Iași.

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!