Universul fascinează prin puterea sa uimitoare de concentrare a sentimentelor umane. Hipnotic și pătrunzător, cosmosul devine lacăt între om și sine, între om și spațiu și, de ce nu, între om și divinitate. Ființa umană a fost atrasă mereu de necunoscut, dar, mai ales, de sine: universul e o reflexie autentică și neatinsă a conștiințe, singurul spațiu considerat încă pur, o completare a imaginii palpabile trupești, imposibil de cuprins în viziunea terestră. Având ca punct de susținere zona crepusculară candidă, ciclicitatea (în jurul căreia se desfășoară viața comună a omului) se constituie drept o plutire ritmică, asemănătoare cu cea a astronauților în spațiu.
Anul acesta este motiv de sărbătoare atât pe pământ, cât și în spațiu. Îmi place să cred că planetele s-au aliniat pentru poezie, mai exact, pentru 25 de ani de poezie, precum s-au aliniat și pentru 10 ani de Alecart. Evenimentul a fost prevăzut de către Cosmin Panaite, actor al teatrului ,,Matei Vișniec” Suceava, principe admirat al preapuțin încăpătorului cosmos sucevean: Cosmin a valorificat și a pus în scenă texte profunde & tulburătoare ale alecartienilor de la Colegiul Național ,,Petru Rareș”, membri ai Clubului de Poezie, coordonat de domnul profesor Gheorghe Cîrstian. O călătorie de-a dreptul cosmică. Astronautele au fost Luminița Andruh, Felicia Malai și Polya Zubati, costumate în ținute albe galactice, extraordinare cercetătoare și exploratoare ale sentimentelor, actrițe ale Teatrului Studențesc Fabulinus. Cele trei grații au reușit să redea, mai ales auditiv, sinuoasele stări omenești din versurile vii, scrise de adolescenți lunatici & talentați: la vârsta lor, totul e mult mai complicat decât lumina & decât sunetul. Așezate într-un triunghi, actrițele au reprodus trei momente ale nopții, care constituie, de altfel, și cele trei momente mari ale spectacolului: înserarea, miezul nopții și răsăritul.
Spectacolul Cosmic este unic în România. Pus în scenă în Planetariul din Suceava, un spațiu nou pentru (r)evoluția poeziei de zile mari. Sub imaginea cerului de la amurg până la răsărit, spectacolul oferă o noapte de poezie, o derulare cinematografică a stingerii & a renașterii, mersul tardiv al cupolei cerești: apus și răsărit, licărit de stele ce apar (de unde?), apoi încetează să mai lumineze. Cosmic este un discurs introspectiv despre haosul din ordine, despre detașare sufletească și despre dragoste. Lumea cotidiană începe să plutească turbionar în spațiu, dând senzația că nimic nu e mai mult decât o stare între vis și realitate, o încălcare nevoită a rezonanței vii a firii. Atent lucrat, spectacolul nu dă nicio clipă senzația de decupaj, luând forma unui discurs neîntrerupt, un tot unitar. Marile teme ale poeziei: spațiul (terestru & cosmic) & timpul (dinăuntru ori dinafară), iubirea, relația cu divinitatea. Redarea nu e nicidecum tematică, ci mai mult capabilă să frapeze prin orice element dăruit scopului de a emoționa în momentele în care te aștepți cel mai puțin.
Totul pornește de la amurg…
Spectacolul are ca punct de plecare amurgul, moment caracterizat prin semiobscuritate, în care cerul e încă capabil să proiecteze lumina zilei. Prima propoziție rostită descrie simplu locul tuturor viselor cosmice: o încăpere/ patru pereți nevinovați. Câteva stele se zăresc deja pe bolta Planetariului, alături de cercul pictat al imaginii Sucevei. Avertizarea e dată imediat ce se schimbă vocea: privește la cer – mă vezi?
trupul nu e contemporan cu sinele său,
este echivalent cu vidul.
Una dintre principalele idei ale piesei este înstrăinarea. perfecta mea singurătate. Poate înstrăinarea dată de incapacitatea de a recunoaște propria persoană, poate înstrăinarea de cei din jur, poate înstrăinarea adolescentină. În jurul acestui sentiment, accentuat de singurătate, se clădește cosmosul. Iubirea e pomenită des alături de confuzie, devenind chiar sinonim al înstrăinării: din perete în perete iubire. Trupul acela străin nici să iubească nu știe, ceea ce provoacă sentimentul de acvariu, de limitare perfidă & dureroasă.
îmi împart nopțile între somn și semiconștiență
în somn se întâmplă lucrurile adevărate.
Des apare consolarea sinelui, a propriei dureri, spectatorul fiind pus față în față cu gânduri copleșitoare despre existență, valabile la orice vârstă și în orice moment al vieții: singurătatea nu e altceva decât un concept fizic. Întrebări retorice completează din când în când discursul tăinuitor: ce folos atunci să-mi fac ape tulburi?
Hipnoza de la miezul nopții…
Cerul se schimbă odată cu mișcarea în cerc a actrițelor. Bolta oferă cele mai spectaculoase imagini: camera complet neagră, stele într-o mișcare perfectă, licărind din când în când, senzația de noapte, ca și cum spectatorii ar sta într-un hamac, la o oră târzie, având cerul deasupra. Pentru mine, a fost sentimentul zborului (zborul fără cădere nu amețește) sau, mai exact, sentimentul că mă aflu – la propriu – în spațiul cosmic.
nu trăim.
ne creăm viața pe o peliculă fotografică
Odată cu întunericul, vin și mărturisirile cele mai puternice. Voci de nicăieri, fiindcă bezna nu permite decât imaginea cerului, lovindu-se în mintea spectatorului, încolțind fiecare parte a conștiinței. Cu siguranță suntem singuri și de aceea ne e frică. Întunericul din sală are tocmai rolul de a da senzația de existență pe cont propriu: pe scaunul din dreapta, nimeni, pe scaunul din stânga, nimeni. Existență la prezent, în univers, alături de sine. Nu se poate vorbi de teamă, ci, mai degrabă, de liniște.
cere soare și soare ți se va da
Ca o scăpare din singurătate, după ce o voce spune că am rămas străină de orice constelație. Răspunsul este dat imediat. Nu e soare la miezul nopții, dar pe boltă apare o aripă strălucitoare, care aduce aminte de o gaură (mai puțin) neagră, capabilă să absoarbă existența. Ca spectator, mi-am pus nenumărate întrebări în momentul apariției, luând în calcul și un semn divin, un semnal după reproșul față de Dumnezeu. Miile de stele încă strălucesc, într-adevăr, mai slab, aducând aminte că în oraș nu doarme nimeni.
Iar dragostea nu e decât alt nume dat singurătății.
simțeam cum din moment în moment
o să mă scufund pentru totdeauna
atunci bărbatul de lângă mine îmi spune că aia e ursa mică
și eu am închis repede ochii
mi-am strecurat vicleană mâinile sub pielea lui
până când a tăcut
nu ne-am mai uitat la cer
nu ne-am mai făcut promisiuni
am fost liniște
Pauză mai mare. Apoi aceste versuri năucitoare, care te pot face să plângi.
în noaptea aia m-am gândit pentru prima dată
la dorul morților pentru cei vii
Ai inima în gât pe întuneric & apoi ți-e bine. Cum nu se poate mai bine. Presimți venirea zilei celei noi. Trăirea ei cu toate ale sale.
Gândurile se spulberă dimineața?
Cu o suprapunere perfectă a vocilor, actrițele dau semnalul dimineții într-un șir lung de o să mă trezesc, când sala începe să capete din nou forme. Văd Suceava pe perete, fixez cu privirea costumele albe ale astronautelor, ridic capul spre cer să văd câte stele au mai rămas.
aș putea să-mi fac un adăpost
din toate locurile în care am dormit
și nici acolo să nu mă simt în siguranță.
După ce starea meditativă trece, iar realitatea își face din ce în ce mai mult simțită prezența, singurătatea se manifestă violent: peisajul sentimental de-aici provoacă greață.
Fără muzeograful Cezar Leșanu, operatorul proiecțiilor, stăpânul stelelor sucevene, spectacolul n-ar fi fost posibil. Vizual, bolta completează în cea mai mare măsură versurile și imaginea actrițelor. Muzica e prezentă pe tot parcursul spectacolului, auzindu-se în surdină, ca un firesc al omului, rareori oprindu-se la câte un vers frapant.
Cosmic e o poveste despre fiecare dintre noi, despre umanitatea noastră schizoidă. Cu atât mai zguduitoare pentru adolescenți. Cosmic e, de fapt, o poveste despre poezie, o analiză tomografică a gândurilor omenești, o întrebare despre existență, un prilej de a călători (în siguranță?) în spațiu & în conștiință. Spectacolul regizat de Cosmin Panaite, imposibil – tehnic – de înregistrat, e și de aceea tulburător: provoacă spectatorului, gradual, teamă, neliniște, bucurie. Nu poți compara Cosmic cu un sentiment, ci cu o sumă de stări. Poezia e cu adevărat cosmică și universul e mai mult decât am fi crezut poezie. O călătorie magică, răscolitoare & tonică. La mulți ani, Alecart! Poezie, bucurie.
Grafica afișului, a foii de sală și a stickerelor pentru spectacolul Cosmic au fost realizate de Mihai Halupneac.
*Alexandra Alexandru este elevă în clasa a X-a la Colegiul Național Petru Rareș din Suceava. A obținut mențiune la etapa națională a Olimpiadei de limba și literatura română. Scrie recenzii & cronici dramatice.
