Am tras cu ochiul către programul acestei noi ediții a Festivalului de Teatru pentru Publicul Tânăr încă din momentul în care acesta a devenit public. O mulțime de propuneri interesante, de piese care păreau provocatoare, de trupe tinere, de spectacole la care mi-aș fi dorit să ajung. Și admirația mea sinceră pentru ceea ce reușesc să facă organizatorii, respectul meu pentru omul, teatrologul și managerul cultural Oltița Cîntec, cea care așază în fiecare toamnă Iașul pe harta culturală a țării, care ne obligă să privim și să înțelegem teatrul în complexitatea și multitudinea de formule artistice pe care le presupune actualitatea. Ca mai mereu în viață însă, lucrurile faine se întâmplă în același timp. A trebuit să mă mulțumesc cu foarte puțin și gustul amar că, iată, nu am văzut decât un pic (mic, mic) și că și în acele ultime zile în care am ajuns la Teatrul Luceafărul nu am prins tot, persistă. Așa că povestea mea este fragmentară, ciopârțită și nedreaptă cu festivalul. Am auzit ecouri extraordinare despre On the roof, spectacolul coregrafic semnat de Gigi Căciuleanu și despre montarea actorilor de la Teatrul Mic din București după Legături primejdioase: subtilitate, emoție, nimic prea mult, un perfect dozaj pe un text deloc ușor de lucrat. Eu am ajuns la doar patru spectacole, diferite și ca problematică, dar și ca transpunere scenică, patru spectacole care mi-au reamintit cât de fragilă este existența. La fel de fragilă precum construcția pe care o presupune orice act teatral.
In a forest dark and deep (Unteatru, București, regie: Iarina Demian): Tu și cu mine suntem doi străini
Într-un spațiu care abia delimita răsuflarea spectatorilor de cea a actorilor, o reală provocare pentru oricine se încumetă să anuleze distanța protectoare dintre cele două realități, Mihaela Sîrbu și Tudor Chirilă au săpat adânc în povestea de viață a doi frați. Printre reviste, mici obiecte aruncate dezordonat – ca tot ceea ce traversează existențele noastre -, cutii ce se deschid și se umplu, depozitând printre mărunțișuri adevăruri dureroase, printre tăceri și țipete și frânturi de mărturisiri și acuzații și neînțelegeri și spaime și dorințe incestuoase și frustrări se țese treptat un adevăr dureros și înspăimântător. Decupând replici, descoperi că dincolo de realitatea cu care se confruntă timp de câteva ore cei doi frați, Betty și Boby, femeia cu o viață aparent stabilă și împlinită, soție și mamă, profesoară respectată și bărbatul cu o existență dezordonată, ratatul familiei, nonconformistul, există o istorie personală contorsionată, adevăruri dureroase, tăceri acuzatoare, multă singurătate, multe minciuni și o profundă nevoie de dragoste și că succesiunea rapidă de replici poate defini mai mult decât traseul relației dintre cei doi: Pot să explic. // N-ai nici cea mai vagă idee despre viața ta. // Numai pe tine te am. // N-am niciun pic de respect pentru tine, pentru felul cum ți-ai trăit viața. Oricine a rostit sau a auzit măcar o dată una dintre aceste replici. Emoția, indiferent ce formă îmbracă ea: de la tăcerea sufocată de neputință la acuzația gravă, de la adevărul revendicativ la căutarea celuilalt sau suferința mocnindă e coordonată esențială a spectacolului. O confruntare fără niciun câștigător, un dialog în care tăcerea umple golurile, în care imaginile se relativizează și confruntarea dintre cine ai fost și cine ai devenit sfâșie violent frustrările fiecăruia dintre cei doi. Întâlnirea din cabana închiriată de Betty e asemenea cutiilor pe care le desfac, în care scotocesc, în care fac ordine și pe care apoi le depozitează cei doi. În cutia aceasta, printre cuvinte electrocutate de tensiune sângerează răni și se dezvăluie slăbiciuni, greșeli, spaime.
(Scenografia: Irina Moscu/ Asistent scenografie: Mădălina Sandu
Light design: Daniel Klinger/ Sound design: Dragoș Mărgineanu, Paul Drăguș/ Traducerea: Luiza Vasiliu/ Cu: Tudor Chirilă, Mihaela Sîrbu)
Cocoțat pe schele (Asciația Art No More, București, Scenariul și regia: Robert Bălan): Despre tăticie sau Cine sunt eu în toată povestea asta?
Un spectacol delicios, în care dimensiunea serioasă a problemei abordate patinează între tragic și rizibil. Mărturisesc că nu m-am gândit de prea multe ori cum se vede de pe cealaltă parte a baricadei schimbarea produsă de nașterea unui copil, cu atât mai mult cu cât, și acest lucru este vizibil și în reprezentația semnată de Robert Bălan, nu există decât experiențe individuale și nu o perspectivă unificatoare. Cele câteva mărturisiri (și mărturii) care articulează spectacolul demistifică imaginea paternă care încă domină imaginarul colectiv. Se ridiculizează, se dezbate, se pun probleme, se relativizează ipostaza autoritară, neimplicată, distantă a tatălui, iar textele care constituie spectacolul (semnate de Andrei Doșa, Robert Bălan, Radu Pavel Gheo, Vasile Ernu, Igor Mocanu) sunt impregnate când de ludic, când de o undă de neputință și exasperare, toate purtând amprenta unei sincerități necesare. Acele lucruri banale, de la reacția în momentul în care afli că ți s-a născut copilul la schimbatul scutecelor, hrănitul bebelușului, modul în care îl privești sau ești privit de către cei din jurul tău, schimbarea de priorități și conformarea la noi reguli și așteptări, neliniștile, bucuriile, orgoliile și neputințele, depresia sau exasperarea, căutarea unui parteneriat între bărbați, competiția între tați, uimirile perplexe, slalomul printre priorități pentru a câștiga o oră pe terenul de fotbal sau dreptul la o bere și la strigăte defulatorii într-un club, toate acestea sunt frânturi din realități pe care spectacolul le pune cap la cap, le aglomerează, le disecă și le pune onest față în față cu experiența personală a privitorului. Cu umor și sinceritate, alternând registre și modalități de exprimare, într-o reprezentație cu dedesubturile la vedere, care mizează pe recognoscibilitatea rolurilor și firescul abordării. Mi-a plăcut mult jocul lui Virgil Aioanei și Nicu Rotaru, dar și mai mult tot ceea ce a reușit pe scenă Robert Bălan. Despre tăticie și tăticisme, fără patetism și cu mult umor, Cocoțat pe schele e un spectacol în răspăr față de imaginea pe care fiecare dintre noi o are în minte încă de la grădiniță: Tatăl meu zidește case, / Cocoțat pe schele. / El cu fruntea lui ajunge /Până sus la stele. Un spectacol în care tații au cucuie, ochi vineți de nesomn, sticle de bere în mână, multă dragoste față de fiii și fiicele lor, dar, cu toate acestea, par niște rătăciți în propriile vieți și niște loseri în ochii celorlalți masculi cocoțați încă pe schele…
(Cu texte de: Dósa Andrei, Robert Serban, Radu Pavel Gheo, Vasile Ernu, Igor Mocanu, Robert Bălan și alții.
Cu: Virgil Aioanei, Nicu Rotaru, Robert Bălan/ Cu participarea lui Rolando Matsangos
Video: Petre Fall/ Scenografia: Ana Iulia Popov
Partener: Centrul de Teatru Educațional Replika
Sponsor: UNITER/ Proiect cultural co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național)
153 de secunde (regia Ioana Păun): Asta-i povestea lor
Zguduitor, cel puțin în prima parte, când ritmul devine aproape sufocant, când se intersectează perspective și se creează o distanță între vocea din off a obiectului ce se va transforma în coșciug, obiectul făcut să reziste, să nu se îndoaie, să nu se clintească nimic în el, să nu crâcnească: containerul care, în locul oamenilor se întreabă Cum am ajuns aici? Cum am ajuns împreună aici? și poveștile mici ale celor care au intrat în Colectiv lăsând acasă o pisică pe pervaz, o lucrare neterminată, un apel la care nu au apucat să răspundă, o mașină de spălat în care au înghesuit niște haine ce nu vor mai apuca niciodată să fie purtate. Luând cu ei în container gândul la prima întâlnire, nevoia de a uita de singurătate, de cearta cu părinții, de dead-line-ul sufocant, câteva vise, câteva râsete, puțină dezamăgire, o rochița de plastic cu bretele, o sticlă de Cola. Despre Colectiv s-a vorbit. Adesea mult, cu patimă, la limita demagogiei. Despre Colectiv nu s-a vorbit firesc, așadar e ca și cum nu s-a vorbit cu adevărat. A rămas un subiect sensibil și fierbinte. Strigătul unei generații și micimea monstruoasă a unui stat indiferent. Curajoasă așadar propunerea tinerilor artiști și supraviețuitori, inconfortabilă poate pentru mulți. Vizual și dinamic, cu scena dominată de scheletul roșu al containerului, cu trupuri contorsionate în mișcări sacadate sau oprite în gesturi răzlețe de insuportabilă gingășie, spectacolul spune adevărul din perspective diferite. Un adevăr din crâmpeie de adevăruri, gânduri, realități. Un adevăr despre puncte de topire, containere fără uși, flacăra frumoasă, ceasurile oprite la 22, 30, scrâșnete, gemete, speranțe ale supraviețuitorilor, barbarie, indiferență. Despre cât de ușor poți să aluneci dincolo dacă nu ai un răspuns la o întrebare atât de simplă: Cine a omorât pisica? Poate că partea a doua a spectacolului a mai domolit ritmul, a explicitat ceea ce era evident, iar interogațiile despre cine suntem și cine am fost, despre vinovați și vinovăție nu-și mai au rostul pentru că ele – în afara unui răspuns – devin superflue. Iar răspunsul îl are doar inocența celor care nu au avut încă vreme să devină vinovați și care privind către Colectiv vor ști că ei nu vor să mai fie generația de sacrificiu. Dar pentru asta e nevoie de curaj. Același curaj pe care l-am văzut în montarea acestui spectacol. Am plecat din sală cu urechile vâjâindu-mi de efectele speciale ale microfonului care imita sunetele de metal contorsionat, cu hainele îmbibate în mirosul de ars și gândindu-mă la carnea devenită torță vie a tinerilor din Colectiv, cu versurile de la Metallica răsunându-mi încă pe o melodie mai apropiată de bocet decât de rock: And nothing else matters…
(Poem: Svetlana Cârstean/ Scenografia: Cătălin Rulea/ Documentare: Laura Ștefănuț, Smaranda Nicolau
Coloana sonoră: Silly conductor/ Compoziție specială: Diana Miron/ Mișcare: Andreea David
Performeri: Irina Artenii, Andrei Cătălin, Claudia Chiraș, Sorin Dobrin, Lorena Luchian, Alice Mihalache, Denisse Moise, Cristina Negucioiu, Ana Maria Pop, Ingrid Robu, Adina Răducan, Amelia Stuparu, Teodora Tudose, Octavian Voina; voce container: Bogdan Dumitrache/ Artistă asociată: Nicoleta Lefter
Proiectul este cofinanțat de Administrația Fondului Cultural Național AFCN și ARCUB și co-produs alături de CNDB.)
Sub fiecare pas e o mină neexplodată dintr-un război neterminat cu tine (Teatrul Tineretului, Piatra Neamț, Scenariu și regie: Radu Afrim): Ar trebui să încep să fac ceva și pentru mine
Spectacolul pe care l-am așteptat în cea mai mare măsură și care îmi confirmă că fiecare întâlnire cu Radu Afrim este pe viață și pe moarte: îți place sau nu, creează dependență sau te respinge, ești înăuntru sau rămâi în afară, negăsind nicio breșă pentru a pătrunde în universul pe care îl propune regizorul. Ar fi putut fi un spectacol tare, căci despre singurătate și toți demonii ei este întotdeauna nevoie să se vorbească. La fel despre convenții, despre ceilalți și despre tine. Poematic, întrerupt de inflexiuni uneori comice, alteori realiste, de frânturi de cântece, spectacolul însă nu a reușit să creeze o stare. Succesiunii de mărturisiri zguduitoare (Am venit aici pentru că aici nu e nimic. Nimic de pierdut. // M-am închis aici. // Mereu am avut lucruri de demonstrat cuiva // Cu un veac de singurătate suntem toți datori), cinice, tragi-comice, împotmolite sau abrupte i s-a adăugat prea mult balast și impresia că actorii au rămas mai mereu în afară. Între realitatea singurătății personajelor și masca pe care nu au putut-o scoate pentru a arăta un adevăr sfâșietor. Nu am putut scăpa de senzația că e prea mult, prea diluat, prea exterior și că totul ar fi putut fi concentrat, esențializat. Că ritmul a stagnat și că surplusul de explicații a diminuat impactul. Am rămas însă cu o certitudine: Sub fiecare pas e o mină neexplodată dintr-un război neterminat cu tine. Și poate e suficient.
(Band și muzica originală: Paul-Ovidiu Cosovanu, Răzvan Murariu/ Scenografie: Alexandra Constantin/ Light design: Cristian Niculescu/ Fotografii: Adi Bulboacă
Cu: Lucreția Mandric și Cătălina Bălălău, Nora Covali, Corina Grigoraș, Gina Gulai, Ada Lupu, Cristina Mihăilescu, Paul-Ovidiu Cosovanu, Valentin Florea, Florin Hrițcu, Mircea Postelnicu)
Sursă Foto: Teatrul „Luceafărul” Iași
*Nicoleta Munteanu, editor-coordonator Alecart, este profesor la Colegiul Național Iași. În anul 2011 a publicat volumul Poetica teatrului modern la editura Institutul European.
