Adevărul este cel care contează. Frumusețea este trecătoare, este doar de suprafață.
Într-o lume în care totul se rezumă la ceea ce se poate privi din exterior, adevărul rămâne uitat printre ruine. Însă, ascunsă sub lumina specifică frumuseții, autenticitatea continuă să existe. Fiecare ființă umană trebuie să caute să privească spre interior, spre ceea ce de prea puține ori se arată. Chiar și în artă, adevărul depășește, în esență, frumusețea. Perfecțiunea nu se poate atinge, căci frumusețea nu este niciodată lipsită de umbre. Adevărul este cel prin care poți depăși standardele unei lumi în continuă schimbare, care, pe zi ce trece, pare să uite ce înseamnă de fapt umanul. Totul se rezumă la înregistrări, la copii și promisiuni financiare, iar omul ajunge să devină o marionetă pierdută printre multe altele. Într-o astfel de lume, Sergiu Celibidache nu a cunoscut supunerea decât în fața muzicii. A luptat pentru adevăr împotriva unor ființe dezumanizate care mascau suferința în frumusețe și perfecțiune imposibil de atins de către un simplu muritor.
Voi urma muzica acolo unde mă va conduce.
Un viitor predestinat și o soartă decisă de propriul tată, pentru care așa-zisa perfecțiune nu era niciodată suficientă. România trebuia guvernată („nu condusă”). Însă nu Sergiu Celibidache va fi acela care o va face, pentru că în fața politicii muzica va învinge de fiecare dată. Lumea în sine era muzică, de la furnicile din grădina plină de flori până la mărșăluitul soldaților pe străzile Iașului. Totuși, pentru un tată care nu a cunoscut toată viața decât arme, durere și decorații militare, arta – cu atât mai mult muzica – nu era o opțiune. Sergiu trebuia să devină ceea ce el nu a reușit niciodată să fie: prim-ministru, conducătorul unei țări pentru care politica era prioritară. Poate tocmai de aceea și-a abandonat fiul, cel căruia încă din copilărie îi dăruise o cravată galbenă, simbol al mândriei și al respectului pe care i le purta. Poate tocmai de aceea i-a cerut-o înapoi și a refuzat să îi mai vorbească, privindu-l doar, pentru ultima dată, părăsind familia din care până atunci făcuse parte.
Pentru Sergiu însă, această plecare a însemnat în primul rând libertate. Muzica părea să fie doar a sa, el devenind ascultătorul asiduu al unei lumi în care puțini știu să se cufunde cu întreaga ființă. A însemnat și durere, o rupere completă de ceea ce obișnuia să însemne dragostea, și nopți lungi petrecute pe băncile Bucureștiului, un oraș plin de viață, noul său „acasă”. Viața i se schimbă însă în clipa în care o cunoaște pe Ortancia, o femeie frumoasă, cu ajutorul căreia ajunge să fie pianist într-unul dintre cele mai cunoscute, dar și mai frivole localuri din București, un loc în care învață din nou ce este dragostea și continuă să compună printre momentele petrecute în fața pianului.
Cel puțin pentru o perioadă, asta a părut să fie suficient. Seri întregi în care pianul era singurul alături de care purta un dialog, zile pline de lumină în care, alături doar de Ortancia, învăța ce înseamnă să fii cu adevărat tu însuți. Totuși, visul de a-și împărtăși compozițiile cu ceilalți, dorința de a cânta în fața unor săli pline cu oameni îndrăgostiți de muzică era din ce în ce mai puternică, mai vie. În final, Sergiu va urma muzica acolo unde îl va conduce: la Berlin, la profesorul și compozitorul Tiessen.
Cu toții suntem neajutorați. Dar tu, Sergiu, poți aduce lumină acestor oameni într-o lume a războiului. Muzica este arma ta.
Uneori visul este mult mai puțin decât ceea ce îți este promis cu adevărat, decât ceea ce trebuie să îți aparțină. Profesorul Tiessen a văzut în Celibidache ceva mai presus de un compozitor talentat. A văzut în primul rând un dirijor care simțea muzica în feluri în care puțini o pot face și un tânăr care trăia prin note și partituri, dornic să cunoască. Acceptarea în prestigiosul Conservator din Berlin, cu mențiuni speciale, a fost doar începutul unei vieți în care bucuria se va împleti de atât de multe ori cu suferința și dezamăgirea, cu furia născută din dorința de a-i demonstra celui care nu a crezut niciodată în el că muzica a fost într-adevăr calea sa.
Însă într-o lume în care totul se rezuma la bombardamente și pistoale descărcate pe străzile gri, pătate de sânge și cenușă, muzica părea să fie definitiv înlocuită de sunetul terorii. Nu și pentru Sergiu, căci muzica făcea parte din el, era ceea ce vibra mereu în ființa lui. Ani întregi a fost singura care i-a permis să aibă acces la viața pe care o cunoscuse și o iubise atât de mult înainte. Tot pasiunea pentru note muzicale i-a adus și prestigiosul titlu de dirijor al Filarmonicii Naționale din Berlin. Însă ea va fi cea care îl va face să se piardă de atât de multe ori. Dorința de a naște muzică autentică și de a oferi oamenilor adevărul în forma lui cea mai pură au însemnat îndepărtare și retragere din multe funcții, căci interesul financiar depășea de fiecare dată arta în sine. Pentru toți, mai puțin pentru Sergiu Celibidache.
Întotdeauna am crezut că liniștea este un loc, dar m-am înșelat. Este o persoană.
Într-o lume în care există întotdeauna zgomot asurzitor, tăcerea devine singurul mod de a te privi pe tine însuți în forma ta autentică. Muzica l-a condus în America de Sud, în Peru sau în Argentina și în toate marile opere și filarmonici nu a găsit decât note muzicale, partituri și instrumente ce păreau să aibă o viață proprie. „Trebuie să înveți să asculți liniștea, nu doar muzica.” Dar poate o persoană care trăiește prin muzică să accepte tăcerea după ce simfonia ia sfârșit? Sergiu Celibidache era făcut din muzică, iar liniștea nu o putea simți sau înțelege într-o lume în care totul, pentru el, însemna sunet. A sperat să o găsească pe fiecare mare scenă, între compoziții, la biroul de lângă fereastră sau pe străzile luminate de felinare. Însă, de cele mai multe ori, liniștea nu este un loc, ci o persoană. Uneori o artistă îndrăgostită de muzică clasică, cu o eleganță aparte. Ioana Procopie a însemnat pentru Sergiu Celibidache, din prima clipă, liniște. Ea a fost cea care i-a oferit posibilitatea să reducă zgomotul unei lumi mereu în mișcare și să se cufunde în artă și atât. Doi oameni îndrăgostiți de frumusețe, care doreau să surprindă și să dea o formă adevărului.
Totodată, pentru prima dată în mult timp, Sergiu a învățat că singurătatea poate fi amară. Ani întregi petrecuți departe de lume, de prieteni și de o familie care nu îi scria niciodată — cu excepția surorii sale, Sonia — muzica a fost singura care îi era alături, cea care nu l-a abandonat niciodată. Până la Ioana – o evadare din el însuși, din acea lume în care existau doar el și partiturile. Destinul părea acum să fie doar în mâinile sale. Însă, când simți că nu aparții niciunui loc, când simți că ești străin în orice țară ai merge, indiferent de cât de apreciat ești, primul tău „acasă” ajunge să devină o nevoie, nu doar o dorință.
Pentru fiul meu, Sergiu.
România era doar o amintire vagă, un loc în care, deși a lăsat totul în urmă, și-a pierdut și o parte din suflet. Poate s-a întâmplat în casa în care și-a văzut pentru ultima dată părinții, neînduplecați în decizia lor ce îi viza viitorul sau, poate, pe străzile Bucureștiului unde a întâlnit-o pe Ortancia, mereu cu zâmbetul pe buze. România, acum o țară comunistă, rămăsese totuși „acasă”, atât în momentele în care încerca să supraviețuiască bombardamentelor din Germania, cât și în clipele în care, pe cele mai mari scene ale lumii, simțea că trăia cu adevărat. Reîntoarcerea în țară va însemna oare și regăsirea părintelui? Poți reînnoda o legătură peste ani și distanță? Ce înseamnă „prea târziu” în relația tată-fiu? În acest caz, tatăl nu a reușit să își asculte niciodată fiul, iar Sergiu cred că a rămas cu întrebarea dacă a reușit vreodată să redevină băiatul său.
Tu ești muzica.
Sergiu Celibidache și-a trăit întreaga viață prin muzică, încercând în fiecare clipă să surprindă nu doar frumusețea partiturilor, ci și adevărul din spatele lor. S-a dedicat artei și a încercat să demonstreze de fiecare dată că muzica adevărată este cea pe care o simți și în fața căreia te afli, înregistrările fiind doar „suveniruri” ale unui moment în care ai privit spre interior, nu spre exterior. Și-a construit destinul în jurul pasiunii și al unei cravate galbene, reușind totodată să aducă lumină într-o lume aflată în ruine, dominată de război și suferință. În final, el a fost muzica, așa cum fiecare dintre noi putem fi.
Filmul regizat de Serge Ioan Celebidachi reconstituie nu atât o viață, cât un mod de a fi în lume. O existență în care muzica a clădit, dar a și luat. o viață în care pasiunea și voința au coexistat. Peste care a plutit umbra tatălui, o rană din care a înflorit, mai maiestuos, muzica.
(*Maria Oglinzanu, redactor-șef adjunct Alecart, este elevă în clasa a XI-a, filo, la Colegiul Național Iași.)
Sursa foto: imagini din film preluate de AICI
