Textul de față s-a născut într-un context tensionat, dar fertil pentru reflecție. După disputa iscată în jurul filmului Cravata galbenă în cadrul proiectului Alecart, lectura cronicii scrise de colega mea de clasă, Maria Oglinzanu, ne-a determinat pe mulți dintre noi, elevii de la profilul filologie, să mergem să vedem filmul. Experiența cinematografică ne-a plăcut, iar discuțiile care au urmat au fost intense și contradictorii.
La ora de cinematografie, profesorul ne-a cerut impresii despre film și ne-a propus o temă provocatoare: dacă ne-a convins într-o mare măsură Cravata galbenă, să citim cronica semnată de Andrei Gorzo – unul dintre cei mai respectați critici de film, pe care l-am avut ca invitat la Întâlnirile Alecart din toamnă și care ne-a impresionat atunci prin sinceritate, erudiție și inteligență (discutaserăm, e drept, cea mai recentă carte a sa, tulburătorul volum Ce am învățat de la Graham Greene. O istorie de familie) – și să încercăm să o „desființăm” argumentat. În paralel, am fost invitați să urmărim filmul Tár, în regia lui Todd Field, și să avem în vedere o comparație între cele două producții, cu atât mai relevantă cu cât, în ambele, protagoniștii sunt dirijori. Eseul de mai jos este rezultatul acestui exercițiu de lectură critică, confruntare de idei și reflecție personală asupra cinemaului ca artă.
- Citește AICI cronica filmului semnată de Andrei Gorzo!
Filmul ca experiență, nu ca produs
Un film de calitate nu s-a bazat mereu pe actori cunoscuți sau pe vastul echipament tehnic, ci pe maniera în care imaginile transmit un mesaj – ce poate fi sau nu accesibil spectatorului. Ca tineri, tindem să considerăm că un film care este pe deplin înțeles de către public este automat unul bun, fiind perceput drept accesibil și, prin urmare, remarcabil. Cu toate acestea, adevărata valoare a unui film se află în ambiguitatea sa și în multiplele dezbateri pe care le generează chiar și prin câteva scene. Această complexitate oferă interpretări autentice și o diversitate de perspective, delimitând astfel o operă cinematografică superficială, realizată pentru consum larg, de o producție conștientă, menită să atingă o anumită tipologie de spectator: cel capabil să descifreze subtilitățile și rădăcinile profunde ale condiției umane, ilustrate adesea cu o sinceritate aproape brutală în marile filme.
Suntem adesea atrași de creații care ne oferă un sentiment de familiaritate, o formă de confort previzibil; știm la ce să ne așteptăm: clișee, scenarii anticipabile, dialoguri artificiale între personaje. Totuși, cei care se aventurează către imprevizibil, către producții ce nu pot fi înțelese după o singură vizionare și care necesită o reanalizare atentă pentru a descifra fiecare simbol, sunt cei care ne învață, în primul rând, „să privim” cu adevărat: să ieșim din zona pasivă a simplului „a vedea” și să încetăm să mai absorbim mecanic elementele banale. În al doilea rând, dialogul interior generat de încercarea de a înțelege sensurile ascunse transfigurează gândirea proprie într-o formă superioară a ceea ce a fost, deoarece ne poziționează alături de regizor în actul creației, devenind, astfel, co-creatori ai lumii imaginare a filmului.
Cravata galbenă și limitele unei promisiuni estetice
În ultimele luni, numeroase opinii au fost aduse în prim-plan privind Cravata galbenă. Ca tânără care a văzut filmul, am apreciat cadrele firești și lumina naturală, autenticitatea imaginilor și modul în care povestea a fost ilustrată cu sinceritate. Am părăsit sala de cinema cu impresia unei experiențe asemănătoare unui tur virtual printr-o galerie de artă. Cu toate acestea, anumite repere narative păreau insuficient dezvoltate, elemente ce ar fi putut conferi filmului o altă gravitate. După câteva zile, am citit cronica lui Andrei Gorzo asupra filmului. Recunosc, mi-a stârnit interesul prin maniera brutală în care acesta a comentat anumite aspecte. Totuși, analiza sa părea incompletă, concentrându-se asupra detaliilor, a unor elemente secundare și ignorând adevăratele minusuri ale filmului. Astfel, severitatea și judecata aplicate unor elemente minore nu s-au dovedit suficient de convingătoare pentru mine. În consecință, am ales să completez cronica, aducând argumentele pe care le-am căutat cu insistență în toate comentariile apărute după lansarea filmului.
Încă de la început, Andrei Gorzo subliniază clișeele suprapuse și kitsch-ul în care se transformă Cravata galbenă: „Încă de la primele imagini cu băiețelul ascunzându-se de tatăl său pentru a se conecta cu muzica, suntem în plin kitsch – angelismul cu gene lungi al copilului, mieroșenia luminii. Autoritatea paternă se reduce la o mustață și o tunsoare scurtă.” Totuși, aceste cadre reprezintă, de fapt, puncte narative fundamentale, poziționând personajul și acțiunea în contextul filmului: autoritatea paternă nu este doar o reprezentare convențională, ci obstacolul care împiedică băiatul să-și urmeze visul. Chiar dacă pare un detaliu comun și clișeic, el reflectă o realitate.
Obsesia pentru perfecțiune – firul narativ ratat
De aceea, consider că această familiaritate a elementelor narative subliniază ceea ce ar fi trebuit să constituie adevărata axă a filmului: obsesia lui Sergiu Celibidache pentru perfecțiune, alimentată de nevoia continuă de validare pe care nu o primise niciodată. Exemplul unui tată care își proiectează propriul viitor asupra fiului său ar fi putut genera numeroase secvențe revelatoare ale dorinței lui Celibidache de a se remarca, motivație care, din păcate, nu a fost evidențiată în film ca element central și nici dezbătută în cronica lui Andrei Gorzo. Acesta menționează, într-adevăr, că „anii de rockstar în vrie ai lui Celibidache înseamnă devastarea unei camere de hotel, iar dezgustul de sine se exprimă prin aruncarea conținutului unui pahar peste reflexia din oglindă”; pare singurul moment în care perfecționismul lui Sergiu este expus direct în fața camerei, plasându-l în centrul unei drame interioare. Devastarea camerei poate fi interpretată drept o reacție firească, având în vedere modul în care obsesia pentru perfecțiune generează violență, un aspect evidențiat și prin atacarea fotografului în timpul unuia dintre concertele sale. Astfel, consider că regizorul ar fi putut exploata aceste cadre pentru a evidenția omul din spatele artistului Sergiu Celibidache, orgoliul și obsesia care îl mistuiau, însă a ales să nu o facă. Producția a optat totuși să marcheze ego-ul său prin refuzul de a-și înregistra muzica, însă consider că ar fi fost mult mai sugestiv ca obsesia pentru diferențiere să fie ilustrată nu printr-o simplă încăpățânare, ci printr-o construcție narativă mai profundă. Finalul, previzibil, ar fi putut reprezenta primul moment în care Sergiu își privește cu adevărat propria esență, iar lacrimile cu care se încheie scena ar fi simbolizat transformarea sa interioară și înțelegerea profundă a propriei ființe.
Tár – arta care incomodează
În urma discuțiilor purtate la școală despre Cravata galbenă, în cadrul opționalului de cinematografie, am început să analizăm și filmul Tár, ceea ce ne-a oferit ocazia de a pune în contrast cele două creații. Obsesia Lydiei Tár (magistral interpretată de Cate Blanchett), personajul principal, o consumă complet, astfel încât povestea nu mai este centrată pe cariera sa, ci pe omul din spatele acesteia și pe procesul treptat de dezumanizare a ființei. Filmul explorează pierderea umanului, iar câteva secvențe au generat discuții îndelungate și interpretări diverse între colegi, reflectând cine se ascundea cu adevărat sub masca dirijoarei puternice. Începutul Cravatei galbene părea promițător: s-ar fi putut sugera portretul unui om dezumanizat, al unui individ care a pierdut totul din cauza puterii și a alter ego-ului său distructiv, însă filmul nu a dezvoltat această dimensiune, rămânând la un nivel superficial, o barieră pe care Tár o depășește încă din primele cadre.
Înțeleg dorința echipei de producție de a păstra pelicula agreabilă pentru public, evitând să îi facă pe spectatori să se simtă inconfortabil, punându-i în poziția de a se confrunta cu propriile defecte, obsesii și vicii care ne depersonalizează și pe care tindem să le negăm. Totuși, aceste elemente sunt cele care definesc o creație cu adevărat excepțională: arta transfigurează realitatea, având curajul de a ne arăta masca pe care fiecare dintre noi o poartă și pe care o ascunde în fața lumii.
- Citește AICI o cronică a filmului Tár scrisă înainte de dezbaterile din orele de cinematografie!
Concluzie: dialogul care rămâne
În final, menționez că experiența mea legată de filmul Tár a fost una tulburătoare, deoarece a necesitat reluarea anumitor secvențe pentru a înțelege pe deplin ce semnificau. Însă, în momentul în care am reușit să îmi formulez singură răspunsurile la întrebările provocate – și am făcut-o analizând cu atenție -, am înțeles de ce Tár este un film atât de valoros: pentru că m-a obligat să petrec timp cu mine însămi, să aflu ce o face pe Lydia Tár ea însăși și ce anume mă diferențiază pe mine de astfel de oameni.
Diferența esențială dintre un simplu film și artă este dată de dialogul pe care spectatorul îl poartă cu sine, atât în timpul, cât și după încheierea acestuia. Cravata galbenă este un film potrivit pentru relaxare, pentru a uita de o zi dificilă și pentru a te simți confortabil în propria piele; însă creațiile cu adevărat remarcabile, precum Tár, surprind esența umanului tocmai pentru că nu pot fi înțelese pe deplin înainte de a te înțelege pe tine însuți.
Epilog
Am pornit acest demers cu intenția declarată de a „desființa” cronica lui Andrei Gorzo, convinsă fiind că entuziasmul nostru față de Cravata galbenă este suficient pentru a contrazice o lectură critică severă. Pe parcurs însă, exercițiul s-a transformat într-unul de onestitate intelectuală. Fără să-mi propun explicit acest lucru, am ajuns să îi dau dreptate în mai multe puncte, tocmai pentru că analiza atentă a filmului m-a obligat să trec dincolo de impresia inițială de confort și familiaritate. Un rol esențial în această schimbare de perspectivă l-au avut atât vizionarea filmului Tár, cât și dezbaterile din clasă. Faptul că despre Cravata galbenă nu am simțit nevoia să discutăm mai mult de treizeci de minute, în timp ce Tár a generat conversații care nu s-au oprit nici după două ore, spune poate mai mult decât orice argument teoretic. Diferența nu ține de gusturi, ci de profunzimea întrebărilor pe care un film le ridică și de felul în care continuă să lucreze în tine mult după ce s-a încheiat.
Tema propusă de profesorul nostru a funcționat ca un exercițiu de clarificare: ne-a ajutat să înțelegem diferența dintre un film comercial și un film de artă, dintre un film la care te simți bine uitându-te și un film care, în mod paradoxal, te face bine. Primul oferă confort, validare și răspunsuri; cel de-al doilea creează disconfort, neliniște și întrebări fără soluții imediate.
În cele din urmă, nu „desființarea” unei cronici a fost miza acestui eseu, ci descoperirea propriei capacități de a privi critic, de a accepta ambiguitatea și de a recunoaște că adevărata artă nu confirmă, ci transformă.
*Ilinca Cotruță este elevă în clasa a XI-a, filo, la Colegiul Național Iași.
