Atunci când în creativitate nu mai e loc de creație. Tot despre școala românească

Credem că marele neajuns al creației, care s-a dovedit a fi fatal pentru existența ei în programa școlară, este faptul că nu poate fi predată după o anumită grilă, configurându-se pe baza abilității elevilor și a profesorilor de a jongla cu idei și stări, de a gândi dincolo de clișeele propovăduite de manual (…).

După o căutare rapidă pe Google în care introduci cuvintele creativitatea în școala românească, afli că acest subiect reprezintă nucleul multor articole și polemici, ele variind de la clasica dezbatere în legătură cu felul în care sistemul de învățământ se axează, în general, pe asimilarea unor informații și nu pe interpretarea sau comentarea lor, la studii de caz care își propun să înfățișeze cum pot profesorii să încurajeze creativitatea elevilor (însă, ar trebui să precizez, multe dintre ele folosind un limbaj de lemn care contrastează puternic cu ideea pe care o susțin).

Ceea ce ne-a atras atenția a fost că în majoritatea acestor articole nu am văzut să fie menționată nevoia ca școala românească să încurajeze creația (și aici ne referim atât la creația literară – fie că vorbim de proză, de poezie sau de dramaturgie -, cât și la muzică sau la artele plastice), ele raportându-se la creativitate ca la o serie de metode de tipul ,,joculețelor interactive” și ,,materialelor audio-vizuale care însoțesc predarea”. Cu alte cuvinte, o serie de metode puțin mai distractive decât predarea clasică, dar care au același scop, și anume, asimilarea informațiilor…

Școala nu are cum să ne îndemne să ne ascultăm vocea interioară și să fim creativi din moment ce ea însăși a rămas înțepenită și refuză înnoirea temeinică. Ni se insuflă goana după statut mai degrabă decât dorința de a ști cine suntem și ce putem face cu aptitudinile noastre native.

Cu alte cuvinte, o sincopă a noastră și a ceea ce suntem încurajați să devenim la care nu ne putem gândi fără să ne rămână un nod în gât. Sunt prea multe, prea fățișe și prea grăitoare momentele în care defăimarea actului de gândire autentică, de mânuire liberă a cuvântului, a pensulei și a modulațiilor vocii și-a împrăștiat „misionarii” pretutindeni fără să rateze vreun loc. Și am ajuns la concluzia că ne e teamă de tot ceea ce alte criterii de validare sau de invalidare decât cele standardizate propun. Școala nu are cum să ne îndemne să ne ascultăm vocea interioară și să fim creativi din moment ce ea însăși a rămas înțepenită și refuză înnoirea temeinică. Ni se insuflă goana după statut mai degrabă decât dorința de a ști cine suntem și ce putem face cu aptitudinile noastre native. Contează să ajungem pe culmi în ochii celorlalți, nu să ne preocupăm de abisurile din noi.

„Marele neajuns al creației”, care s-a dovedit a fi fatal pentru existența ei în programa școlară, este faptul că ea nu poate fi predată după o anumită grilă, configurându-se pe baza abilității elevilor și a profesorilor de a jongla cu idei și stări, de a gândi dincolo de clișeele propovăduite de manual și, mai ales, de a privi cu seninătate către incertitudine și către așa-numitul eșec. Dar în absența eșecului orice act creator nu există. Atât creația cât și creativitatea reprezintă un întreg proces, nu un rezultat cuantificabil, însă în momentul în care am construit conceptul de educație gândindu-ne strict la finalitatea și scopul ei practic, mai este de mirare că sistemul de învățământ arată așa? Rămași cu gustul amar al adolescenței trăite între contururile șabloanelor pentru Evaluarea Națională sau pentru Bacalaureat și cu consolarea că tot ce am făcut a fost ca să nu ne riscăm viitorul, nu ne mai rămâne decât să ne întrebăm cum arată acest viitor către care ne îndreptăm, dacă nu am avut curajul să îl privim decât prin filtrul monocrom al unei școli în care creația nu își are locul.

Atunci am înțeles că a fi creativ în școala românească este văzut ca un capriciu al elevului.

 Primul moment în care m-am izbit de filtrul monocrom prin care suntem educați a fost în clasele primare, printr-a III-a, când orele de educație muzicală, de arte plastice și opționalul de dans pe care le îndrăgeam enorm au fost înlocuite de ore de pregătire la matematică, română și limba engleză. Ce m-a bulversat la vârsta aceea în cea mai mare măsură nu a fost în primă instanță înlăturarea acestor ore necesare de relaxare pentru un copil de nouă ani, ci schimbarea brutală a felului în care se desfășurau orele. La matematică, de exemplu, am încetat brusc să mai compunem noi probleme (exercițiu pe care nu mai are sens să spun cât îl adoram cu toții), iar culegerea Matematica distractivă a fost încuiată într-un dulăpior de pe holul școlii, însoțită de vorbele învățătoarei „Sunteți prea mari ca să vă mai alintați.” (Mălina Turtureanu)

În acest punct, cred că devine aproape imposibil să nu te întrebi cum (și mai ales de ce) a reușit școala românească să se descotorosească de creație ca și cum aceasta ar fi un accesoriu care nu se asortează cu restul ținutei (presupun că din cauza nuanțelor ostentativ de colorate în comparație cu cele terne ale ținutei în ansamblu). Răspunsul la această întrebare, cu riscul de a-l restrânge prea mult – căci, evident, vorbim de o serie de motive – este faptul că sistemul nostru de învățământ este de-a dreptul îngrozit de incertitudine. De la preferința mai mult decât evidentă pentru profilul real în defavoarea celui uman și exuberanța cu care sunt încurajate olimpiadele (ele fiind, adesea, considerate mult mai importante decât concursurile de creație literară, de teatru sau decât atelierele de artă plastică) până la faptul că am racordat evaluarea cunoștințelor la termeni-șablon și extrem de restrictivi precum stările eului liric devine evident că școala românească și-a construit cu migală o zonă de confort între granițele certitudinii. Pentru că nu ești în pericol de a te confrunta cu imprevizibilul dacă ai creat o lume care se hrănește cu clișee și care fuge de spontaneitate.

Sistemul nostru de învățământ nu încurajează creativitatea propriu-zisă, ci doar simularea acesteia. Pentru că a simula un act creator este mult mai simplu decât a înfăptui unul. 

Am vrea ca profesorul să vină în fața noastră și să ne explice de ce în România nu (mai) e loc de actori, de muzicieni, de pictori sau de poeți. Am vrea să înțelegem de ce argintul unei medalii obținute la Olimpiada de Fizică, de exemplu, (argint care nu înseamnă locul II) cântărește mai mult în ochii sistemului decât privilegiul de a fi invitat să-ți citești creațiile literare pe scenă alături de importanți scriitori contemporani. Am vrea să înțelegem de ce a stimula creativitatea elevilor în instituțiile românești se face după aceeași schematizare rigidă după care învățăm formule la matematică sau la chimie. Fiindcă a fi creativ se reduce, de cele mai multe ori, exclusiv (cel puțin în școală) la a copia modele întâlnite în filme/ în cărți (și oricum toată lumea trebuie să se asigure că îi prezintă elevului numai realități îndepărtate de el), fără intenția ca acestea să fie asumate, promovate sau  personalizate în vreun fel. Altfel spus, am ajuns să credem că sistemul nostru de învățământ (cel mai probabil nu doar al nostru, dar ne permitem să vorbim doar despre realitatea cu care ne-am confruntat) nu încurajează creativitatea propriu-zisă, ci doar simularea acesteia. Pentru că a simula un act creator este mult mai simplu decât a înfăptui unul.

Scenariul unde creativitatea nu primește niciun rol a fost scris de cei puternici, obsedați de ființele strălucitoare ce poartă pe umerii lor firavi succesul la competiții „obiective” și aduc gloria pe o tavă de aur.

De ce ai încuraja copiii să creeze dacă ești prea puțin interesat de ce se va întâmpla cu creativitatea lor după absolvire, dacă ai înrădăcinată preconcepția că munca într-un domeniu creator va fi complet devalorizată în societate? Dacă (încă) mai consideri că slujba ta ca profesor nu este să-i cultivi apetitul pentru tot ce are lumea de oferit, ci de a-i prezenta doar programa? În timp ce visele unui viitor medic, spre exemplu, pot fi cuantificate aproape imediat în materii prime și materiale, nimeni nu poate cumpăra sau vinde creativitatea. Mofturoșii aceia văzuți în plin proces de creație oferă exact nimic societății, nu? Astfel că de ce ai încuraja ceva ce, mai devreme sau mai târziu, oricum se va prăbuși de la sine (pentru că din perspectiva multora creativitatea nu înseamnă altceva decât coroziune), când poți să-i construiești temelii „solide” pentru dezvoltarea sa?

Multora le pace să creadă că școala ne trimite în viață având o bază ireproșabilă, că ea ne-a pregătit temeinic pentru realitatea care ne va primi cu brațele deschise, pe noi și medaliile obținute la olimpiade. Să nu uităm, de asemenea, de marea favoare ce ne-a fost făcută: sistemul a distrus orice urmă de adevărată creativitate fără remușcări. Și asta spre binele nostru.  De ce să ne mai pese de artă, când pereții școlii sunt deja plini cu zeci de dreptunghiuri ce lasă la vedere zâmbete forțate, încadrate frumos după bucăți mari de sticlă, zâmbetele victorioșilor?  Deci, zâmbește și tu, îngrijește-te de propriul aspect, preocupă-te de ceea ce e căutat – se va găsi o corporație care să te contacteze! Nu-ți pune prea multe întrebări!

Ar fi o utopie să începem deodată cu toții să fim preocupați de artă, nu e ceva ce li se potrivește tuturor și totuși, de ce optăm pentru menținerea într-un con de umbră a celor care chiar sunt și vor să rămână diferiți?

Oare pentru că altfel ar alege mai mulți exprimarea artistică în detrimentul altor feluri de a cunoaște lumea? Căci ea revigorează, ea vindecă ceea ce se poate vindeca. Ea nu minte, nu promite cucerirea galaxiei, ci doar ne apropie de noi înșine. Așa sistemul are grijă ca niciodată să nu ne fie dor de ceva ce nu am avut niciodată.

Fiindcă scenariul unde creativitatea nu primește niciun rol a fost scris de cei puternici, obsedați de ființele strălucitoare ce poartă pe umerii lor firavi succesul la competiții „obiective” și aduc gloria pe o tavă de aur. Dar cei puternici/sperietorile de creații nu înțeleg că formulele, problemele, calculele nu promit cel mai strălucit viitor, iar cufundarea în ceea ce ei propun va anihila chiar singura metodă prin care școala va da lumii niște tineri adulți neînfricați, liberi și cu o poftă contagioasă de viață.

Și ce contează că te plictisești? Îmi amintesc cum la început de liceu, când matematica încă mai era trecută în orar, graficele și teoremele transcrise de pe tablă erau însoțite de idei spontane, haotic intersectate cu desene fără sens și titlurile unor cărți auzite în pauză. Mintea se relaxa creând, explorând lumi subiective și proiectându-se în ultimele pagini citite înainte de oră, tocmai pentru că nu reușeam să găsesc în științele exacte doza de creativitate care să mă apropie de mine însămi. Regret că nu am revenit asupra gândurilor notate la repezeală, că ele nu au trecut mai departe de foile caietului sau de privirea fugară a colegei de bancă. Din nefericire, creația nu poate încă sfâșia prejudecățile în care a fost imobilizată, umilită și lăsată neajutorată în fața mecanismului instituțional, așadar, caietul adăpostește scena pe care ea se dezlănțuie în liniște. (Mălina Curpăn)

Dacă știm că doar urmarea îndeaproape a instrucțiunilor ne garantează mersul, atunci aceasta este calea pe care o vom urma. Nu vom formula întrebări, nu vom aștepta răspunsuri. Se vor diminua șansele de a deveni incomozi și de a ne revolta. Vom ieși de pe băncile școlii cu un set de noțiuni deja pe jumătate uitate, cu instructajul gata făcut, fiind căliți suficient încât să nu mai luăm în calcul nimic decât certitudinile induse. Ne vom ridica doar când ni se va recomanda să o facem și poate (poate!) ne vom mira de ce nu înțelegem nimic din sensibilitatea celor pe care nu i-am văzut niciodată altfel decât ca pe niște învinși. Că doar ei visau, nu învățau, ei căutau, nu asimilau, ei stăteau, nu acționau. Și nu uitați: hai, luați-vă haina din cuier, uniformizarea e abia la început. Și chiar dacă tot ceea ce am fost îndemnați să știm și să credem e deja de domeniul inteligenței artificiale, măcar vom fi de o nulitate benefică.

Miza nu e și nu ar trebui să fie aceea de a ne admira ceilalți distincțiile obținute, ci de a ști că ne-am menținut pe noi înșine aproape de noi, că nu am devenit atât de șterși încât să privim lumea în maniera în care alții înaintea noastră deja au făcut-o. Reprezentația regizată de sistem se încheie astfel mereu cu elevii din spatele cortinei care păstrează gândul că în cel mai frumos vis, creația cucerește lumea.

Și e de-ajuns.

 

*Articol realizat de Raisa Manolescu, Mălina Curpăn, Alina Vițel și Mălina Turtureanu

Foto: Alina Sava

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!