„Cred că cel mai mult mi-a lipsit în liceu libertatea de a fi creativ.”

Colegiul Național, dragul meu liceu, împlinește 190 de ani. Eu împlinesc 10 ani de când am absolvit. Îmi amintesc ca prin vis de vremea când eram elevă; am senzația că în loc de 10 ani au trecut vreo 10 vieți. 10 ani e mult pentru oricine și în orice condiții, dar parcă acești 10 ani din viața mea sunt cei mai nestatornici.

Evoc anii de liceu cu foarte mult drag și cu nesfârșită nostalgie. Rememorez orele de matematică cu Bitzu, care ne dădea lucrare pe numere și mereu schimbam biletele cu Mădălina, colega din fața mea, orele de fizică ale dirigului, care a încercat mereu ca pe lângă legi și măsurători să ne învețe să fim oameni. De orele de istorie mi-era cel mai frică, pentru că nu am reușit pe vremea aia să înțeleg cum să învăț la acest obiect și totul mi se părea o înșiruire de date și de domnitori ce trebuie memorați, iar cel mai frică mi-era când deschidea profu’ aleatoriu catalogul ca să decidă pe cine va asculta. Și totuși, nu: de orele de latină mi-era și mai frică, dar norocul meu a fost că s-au terminat, slavă cerului, odată cu clasa a noua. La germană și la biologie chiuleam cel mai des și ne ascundeam în podul liceului, căci făcusem rost de cheie și ne credeam imbatabili. Limba română a fost mereu un obiect la care trebuia să memorez opinia unor comentatori despre opera cuiva. Mi s-a părut întotdeauna că asta este de fapt natura obiectului și nu am pus-o sub semnul întrebării până când nu am început să fac pregătire pentru bac cu un profesor de la alt liceu (acum, coincidență, este profesor la Național), care a provocat pur și simplu în mine un nou mod de a privi și de a mă bucura de literatură. Doar în ultimul an de liceu m-am oprit din memorat comentarii la română și abia atunci am început să înțeleg, să gândesc, să explorez singură căi de a mă apropia de un text, de a-l face al meu, de a mă exprima și de a gândi literatura.

Unele dintre puținele lucruri pe care le regret e că nu am făcut mai multe în timpul de după  școală. Mi-a plăcut mult teatrul și pe vremea aceea eram în trupa liceului. Am început de fapt din gimnaziu și apoi am revenit la această pasiune în liceu. Îmi plăcea pentru că îmi permitea să mă exprim liber, să inventez, să mă joc. Petreceam după-amiezi și seri târzii la repetiții, sâmbete întregi se scurgeau improvizând sau repetând, mergeam la festivaluri, câștigam premii, aplauze. A fost un timp total diferit de cel din ore, iar cum școala în sine cu greu îngăduie concurența altor lumi,  încercam din răsputeri să găsesc un echilibru fragil.

Cred că cel mai mult mi-a lipsit în liceu libertatea de a fi creativ. Totul este standardizat în școală (cel puțin în cea pe care am cunoscut-o eu): știi exact ce trebuie să faci, ce trebuie să reții ca să iei o notă mare, ce nu ai voie, dacă dorești să eviți un conflict, ce se cade și ce nu (în viziunea celorlalți care devine și a ta). Nu e loc să improvizezi, să cercetezi, să fii curios.

Nu ești încurajat să o faci. E mai comod așa. În general, cunoștințele de care aveai nevoie nu depășeau paginile manualului. Mi-au lipsit, de asemenea, proiectele în grup, accentul pus pe lucrul în echipă; m-au exasperat individualismul, pragmatismul. Cum sentimentul de apartenență e foarte important, la vârsta la care apartenența și identificarea cu un grup sunt esențiale, am căutat în teatru această imperioasă nevoie de a mi se confirma dorința de a gândi și de a mă exprima liber. Asta mi-a oferit trupa de teatru a liceului: o alternativă.

Una dintre cele mai interesante activități derulate în școală nu s-a petrecut în liceul sau în țara mea, ci într-un alt colț de lume. Evident, nu aveam cum să particip la ea, dar asta nu m-a împiedicat să mi-o doresc din momentul în care am aflat despre ea. E vorba de o competiție, organizată în școală, care se desfășoară anual, pe parcursul unei săptămâni întregi – chiar înainte de vacanța de Crăciun. Lucrurile se petrec astfel: toți liceenii, de la bobocii de-a noua până la viitorii absolvenți sunt împărțiți în patru cluburi, conținând în mod egal elevi din toate clasele. Pe parcursul săptămânii sunt organizate nenumărate concursuri: competiții sportive (incluzând toate sporturile care se pot practica în școală), întreceri academice (matematică, istorie, poezie, literatură, științe ale naturii, limbi străine etc.) și competiții artistice (muzică, dans, teatru, pantomimă). Competițiile se desfășoară în echipă și individual și este de datoria fiecărui club să își împartă membrii, astfel încât să participe fiecare la ce întrecere are mai multe șanse de a câștiga pentru a aduna puncte și a-și ajuta coechipierii. Punctele membrilor clubului se acumulează, iar la sfârșitul săptămânii se desemnează echipa câștigătoare. Deși pe parcursul zilelor sunt mai multe competiții în paralel, iar fiecare alege ceea ce îl interesează și se poate implica doar în anumite activități, ziua se sfârșește festiv, reunindu-i pe toți într-o competiție finală. În fiecare an școala alege o tematica generală (de exemplu, curente literare) și patru subtematici (cum ar fi: romantismul, realismul, iluminismul, simbolismul) pe care le aduce la cunoștința  fiecărui club. Pe baza lor, elevii trebuie să găsească un nume echipei din care fac parte, să creeze un logo, să conceapă costumele, muzica și dansul pentru parada finală. La aceasta participă toți elevii și ea aduce puțin cu carnavalul din Rio, unde, la fel, fiecare școală de samba își alege o tematică și creează costumele, compune muzica și dansul, intrând în competiție cu alte școli pentru cele mai multe voturi. De o mare importanță este faptul că singurul rol care revine profesorilor este acela de a face parte din juriul competițiilor, fără a se implica deloc în pregătirea elevilor pentru vreuna dintre probe. Fiecare club are datoria de a se organiza singur și de a se pregăti pentru toate probele. Bineînțeles că elevii mai mari vor avea rolul de coordonatori și îi vor ghida pe cei din clasele mai mici.

Această săptămână a școlii îmi aduce un pic aminte de Harry Potter, cu cele patru case și, mai ales, de competiția pentru pocalul de foc din volumul 4. Îmi amintesc că citeam Harry Potter în liceu pe nerăsuflate (abia apăruse), pur și simplu devoram cărțile și școala în sine căpătase o dimensiune magică privită prin prisma Hogwarts-ului.

Cum am putea aduce în școală mai multă creativitate, cum am putea trezi curiozitatea și promova lucrul în echipă dacă nu prin joc? Școala trebuie să cultive în tineri sentimentul de apartenență, să le ofere confortul și mândria de a fi parte a ceva măreț, stabil, provocator. Prin aceste competiții și prin faptul că ele aduc împreună toți elevii, se oferă un spațiu pentru ca ei să se cunoască și să lupte pentru același țel, se creează un context în care se poate da frâu liber imaginației, se pun bazele unor legături puternice (și asta e cel mai important), se generează energie și un sentiment profund de apartenență – apartenență la grup, la club, la școală.

Anii de liceu înseamnă mult mai mult decât orele de clasă, pregătirile pentru bacalaureat, notele și toate informațiile asimilate. Înseamnă prieteniile legate pe viață, prima iubire, primele dezamăgiri, întrebările și incertitudinile asociate vârstei, ambițiile și visele de a deveni ceva, cineva, altcineva.

Anii de liceu înseamnă plimbările lungi în după-amiezile de toamnă cu Smaranda pe Sărărie, dezbătând dramele noastre și încercând să găsim un sens în ele, sunt nopțile dormite la ea, sunt petrecerile plănuite când părinții nu erau acasă, sunt începutul frumoasei noastre prietenii cu Marta. Sunt nopțile nedormite învățând pentru lucrarea de a doua zi sau făcând variante pentru bac. Sunt repetițiile lungi la teatru. Sunt muzica pe care o ascultam iar și iar și care și azi îmi trezește viu amintiri din liceu, sunt cărțile citite, filmele vizionate. M-am uitat de nenumărate ori la Liceenii și Liceenii Rock’n’roll – îmi plăceau, fiindcă mă plasau în prezent (chiar dacă nu sunt cele mai bune filme), mă făceau să conștientizez miracolul acestor ani, să mă bucur de ei mai mult, să nu subestimez trecerea timpului.

 

*Arina Anisie a absolvit  Colegiul Național Iasi, promoția 2007, și  Universitatea Politehnică  din București – Faculatatea de Inginerie în limbi străine (inginerie economică în limba germană). A urmat un program de master în domeniul piețelor de energie, finanțat de Uniunea Europeană, (Erasmus Mundus Master in Economics and Management of Network Industries) cu primul an la Universitatea Paris Sud XI, Paris și al doilea an la Universitatea Comillas, Madrid, iar ultimul semestru la Universitatea Federală în Rio de Janeiro. A lucrat 2 ani la PSR, o companie de consultanță în domeniul piețelor de energie și a politicilor energetice, în Rio de Janeiro. În prezent, e angajată în domeniul inovației pentru energia regenerabilă la Agenția Internațională de Energie Regenerabilă în Bonn.

**Articol preluat din Suplimentul Alecart „190 de ani de Național”.

 

 

Loading Facebook Comments ...
Loading Disqus Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.