Prin Kaddish, Radu Vancu reușește să declanșeze (din nou) acele linii de forță ale unei coagulări poetice descoperite în Psalmi care se iveau, pe tonuri de revoltă și de suferință, în inimă și în distopie, în frumusețe și infern – acolo conviețuind și intersectându-se scandalos, uneori în tensiuni antagonice, în timp ce aici, în Kaddish, își abandonează contururile, se contopesc, cristalizându-și esența în și prin dialogul intertextual, în imediatul abisului gropii comune, arzând mocnit, așteptând răbdătoare un catalizator, un nou spațiu în care să trăiască, să se zbată, de unde să erupă către eter, o carcasă și un suflet pe care să îl posede în numele poeziei, sub forma combinației ăsteia de nekya & kaddish. Un volum ce urmărește (și) un parcurs al umanului, o „evoluție” a acestuia, o modalitate de explorare a fricilor și de sondare a tenebrelor, a durerii, întorcându-se la om, la privilegiul său de a avea poezia – aceste cuvinte care produc umbră și lumină, aceste cuvinte care pot da naștere unor oaze unde să aducă aproape și împreună inimi, fie și (mai ales, poate) fragile, răvășite, șovăitoare, însă puternice și vii, demonstrând constant că umanul își nutrește substanța în frumos, în bine, și că îl putem recupera prin literatură.
Nici eu nu înțeleg dragostea / mea Te privesc chiar acum din groapa comună Sau poate din / poezii De fapt din amândouă Aerul din jurul tău sunt eu Dacă / simți cum aerul & lumina se fac deodată un fel de sare udă să / nu te sperii Sunt doar eu E doar poezie
Astfel debutează primele intonări, primele sunete ale Kaddish-ului, prin glasul ca un susur mistic, pe alocuri un cor al vocilor morților fremătând în groapa comună în care Rádnoti Miklos luminează orbitor – poetul ucis de naziști, găsit apoi de soție în acest loc îmbibat de moarte și de frică, alături de carnetul cu ultimele sale poeme, amintiri cu soția, mărturii despre oroare și splendidă dovadă a poeziei care râvnește viața, fiind mereu ce rămâne din om după ce omul e distrus. În Kaddish, glasul lui Miklos se armonizează cu cel al unei istorii comune, cu toate ororile omenirii, în paralel cu poezia care le documentează, le descompune și le cuprinde într-o materie dincolo de om sau de uman, și totuși pulsând mereu aproape de ele, colectând încăpățânată frumosul, binele, dar și răul, urâtul, aparent impasibilă la aceste mici „accidente” ale existenței, înmagazinând și asimilând, vie și temeinică, aidoma unui bibliotecar bătrân.
Poezia e substanța de contrast a istoriei
Volumul lui Radu Vancu poate fi privit și din perspectiva unei consemnări atente și nuanțate a intersectărilor, a întretăierilor, chiar a coliziunilor sau a suprapunerilor literaturii (poeziei, mai ales) cu istoria și traumele ei – istoria universală și cea „mică”, personală – chiar în această dimensiune dezvăluindu-și nu atât rolul terapeutic, în sensul mai candid al termenului, ci mai mult, cel de cauterizare. Căci Poezia pansează – dar fără anestezic. Ea nu vindecă și nu repară decât accentuând, expunând, focalizând, la limita creării unor noi infernuri; luptă cu resemnarea și tihna uitării, cu impostura și falsul. Același lucru îl face și pentru vocile din groapa comună și din groapa în care ne găsim cu toții – pentru Miklos și pentru soția sa Fanni Gyarmati, pentru Zoli, șoferul Janos, pentru cititori, chiar și pentru cele din Starbucksul în care Vancu scrie acum despre noi. Pentru toate aceste voci alcătuind kaddish-ul către toți zeii carnetelor îmbibate de sânge și de poezie, kaddish-ul pentru oasele care zornăie în pământ.
Groapa comună / e mai umană decât umanul care o produce Așa cum / poezia e mai umană decât umanul care o produce / Inima noastră scâncește-n gropi comune ca un ursuleț orb / cu ghearele smulse / Și-n poezii scâncește tot așa
Scrisul, detașându-se de vremelnicia umană, devine refugiu pentru viață, adăpost pentru ramificațiile ei, răspândindu-se abil chiar în întunecimile gropii comune, paradoxal găsindu-și acolo un spațiu mai natural, mai real decât suprafața care adoptă treptat umbrele unei lumi complet denaturate și dezumanizate. Aici, poezia a renunțat la căutări și la explicații, la reliefări minuțioase și idei meșteșugite, îmbrățișând o dimensiune care doar se confundă sau se împletește cu cea pe care a lăsat-o în urmă, se pune în slujba ei, dar reușește să existe mai departe, mai mult, înainte, dar și mult după, subtil, insesizabil sau răvășitor și tulburător alteori. Nici literatura n-am înțeles-o niciodată decât tot ca after life – un after life care își revarsă meandrele asupra unei lumi mici și uitate, îi oferă, îi descoperă esența împrumutându-i misticul, dar și pragmaticul, frumosul și sângele, care aici se simt bine împreună, găsindu-și culcușul într-o groapă comună, o inimă sfâșiată, un cuvânt însângerat.
Un fel de creator, de inițiator e vag observabil întâi în notele regulate, un glosar literar, prin care e susținută o realitate „mai” istorică, o rearmonizare a kaddish-ului poetic cu glasurile celor ce i-au purtat ecoul peste cavitățile întunecate ale timpului (de la Miklos la Whitman, de la Enescu la Dante, Joyce, Mozart, Apollinaire și mulți alții). Ceea ce se desfășoară, poate, cel mai spectaculos și demn de titlul abundând de semnificații mistice, ritualice, religioase și chiar literare, este dizolvarea unei voci personale (acum chiar cea a autorului) într-un glas universal, divers și etern: intimul conservat, păstrat, dar cristalizat în colectiv – ca o rugăciune rostită în cor.
Încă strălucește acel să scrii chestii invincibile din Psalmi, încă există o adresare și o misiune, iar poezia încă însoțește, poartă cu sine și recuperează suflete. În Kaddish, toate acestea (re)capătă o forță uimitoare, căci acel Vancu ce scrie acum despre noi, intră (sau e primit) în melanjul de voci, de strigăte care se confundă și se completează, răbufnesc sau murmură, răscolesc sau îngroapă vieți și amintiri: Abia atunci înțelegi de ce-i șopteai / poeziei Mămăruța mea moartea nu există Sau poate că ea / șoptea asta inimii tale. Tot așa, omul se supune poeziei, ultimele speranțe ale lui îi aparțin acum acesteia – încă o dovadă că scrisul presupune abandonarea totală și absolută în fața unui spațiu ce are puterea să spulbere sau să salveze, să vindece sau să adâncească, să creeze sau să distrugă. Altfel spus, iată credința dârză și absolută în poezie – vizibilă orbitor în volumul lui Radu Vancu, în acest volum al poeziei similare în intensitatea sa cu Poemul care nu poate fi înțeles de Ion Mureșan sau cu versurile lui Gospodinov (Ieri / un poem / m-a scris la repezeală) și care nu e foarte departe de un fel monoteism „profan” – și de aceea e poate uneori haotică, frenetică, terciuită în sânge și creier, dar vie și puternică.
Astfel creează (inventează) poezia. Exact cum o face Kaddish-ul, confecționând omul din fragmente, dezgropând frumosul din pagini îmbibate cu sânge, găsind și eliberând lumina din locurile unde am fi văzut doar vid, transformându-se în minte și inimă, creând minți și inimi pentru izgoniți și pentru morții iubiți, devenind condiție a existenței, fuzionând cu aceasta. Nefăcând nimic mai mult (sau mai puțin) decât să sape la nesfârșit un coridor pentru starea firească a umanului, să surprindă perindarea bezmetică a sufletului între viață și moarte, între cer și groapa comună.
Dacă literatura e miraculoasă, nu-i fiindcă explorează / omul – ci fiindcă îl inventează.
[AICI– o altă cronică a volumului Kaddish despre care am discutat ieri, timp de două ore, la Întâlnirea Alecart de la Casa Muzeelor, cu autorul și cu criticul literar Antonio Patraș, deschizând astfel seria evenimentelor ce marchează 15 ani de Alecart.]
*Andrei Tătărușanu, redactor Alecart, este elev în clasa a X-a la Colegiul Național Iași.
Foto: Alina Sava
