Cristian Fulaș: „Literatura contemporană este un exces în sine.”

Atunci când întâlnirea de ieri cu scriitorul Cristian Fulaș va rămâne doar o amintire (deocamdată impresiile încă palpită, sunt vii, calde), sunt sigură că în minte îmi vor (re)veni obsesiv observațiile despre proza ideală, despre necesitatea simplității limbajul literar, despre lectura de edificare și cărțile care ajung să îți fie prieteni. Și probabil, mai pregnante decât toate acestea, vor fi câteva senzații provocate de fuga de dependență, „fericirea” abstinentului și de nimicul văzut ca o minge de tenis de câmp.

Înainte de evenimentul propriu-zis din Librăria Tafrali din clădirea Universității, am participat împreună cu redactorii și colaboratorii revistei la atelierul de scriere creativă susținut de autorul romanelor Fâșii de rușine și După plâns (a căror reeditare la Polirom a fost pretextul venirii la Iași și a reîntâlnirii alecartienilor cu Cristian Fulaș). Mărturisesc că în urma primelor momente petrecute alături de domnia sa (într-un dintre sălile Naționalului) am simțit cum s-a produs o ruptură în mintea minții mele, dată fiind maniera lipsită de artificialitate, onestă și în același timp ludică prin care scriitorul ne-a vorbit despre ce este bine și ce poate deveni greșit/ratat în literatură. Am aflat că este imposibilă găsirea unei explicații a procesului de scriere a unei cărți, că în viziunea sa proza este echivalentă unei construcții logice, făcute din relații cauză-efect. Problemele care apar țin de inexistența unui numitor comun între logică și timp, de pierderea evidentă a istoriei vieții private, de umbrirea microcosmosului simplu prin fraze alambicate – ce distanțează cititorul de lumea propusă de un autor – și am descoperit că, în cazul invitatului nostru, numărul de pagini tăiate este mai mare decât cel al paginilor publicate. Tot ceea ce a spus Cristian Fulaș, dezvăluirea secretului ce stă la baza unei cărți bune (și anume lumea originală cristalizată sub forma unui carusel rapid în care se întâmplă lucruri și distanțată față de politica din jur, de limbajul metaforizat), rolul de observator atribuit scriitorului, au provocat în universul meu interior un conflict între ceea ce cred, aud, gândesc, știu și s-au transformat într-o lecție de viață în care pretextul l-a constituit literatura.

(Câteva dintre răspunsurile noastre la întrebarea „De ce scriu?” puse pe hârtie la sfârșitul atelierului vor fi postate aici curând.)

Simplitatea cumva te face scriitor.

După un dialog care a gravitat la început în jurul literaturii contemporane, am trecut într-un registru mai grav, cel al dependenței și al rușinii, întâlnirea începând (așa cum am fost obișnuiți) cu perspectiva a trei redactori Alecart, Tamara Bivol, Andrada Strugaru, Viviana Gheorghian, care ne-au vorbit despre universul protagonistului din cele două romane, despre acest spațiu în care omul se luptă cu dependența și cu sevrajul – un loc al nesiguranței, al urii față de sine și față de celălalt, unde există incertitudine și o perpetuă tulburare a sinelui. Andrada a nuanțat scepticismul cititorului, venit din contactul cu acest univers al protagonistului despre care se vorbește de la distanță, cu rușine, ca și cum ar fi un tabu. În acest context, Tamara a adus în discuție un fragment din Fâșii de rușine despre care se poate spune că este o definiție a rușinii: ea este felul în care te raportezi la tine prin ceilalți, felul în care sapi de fapt în interiorul tău și vezi ce este acolo. La început, personajul afirmă cu vehemență că lui nu îi este rușine, trăind o fericire iluzorie, dar incertitudinea vine dintr-o timidă conștientizare a realității. Viviana a punctat acele pasaje în care este descris cu acuratețe procesul sculpturii, momentul în care personajul caută să se salveze prin lovirea și modelarea lemnului, ipostază completată de cea a scriitorului care se luptă și caută Cartea.

Discuția a fost deschisă de răspunsul autorului la întrebarea Care credeți că este diferența dintre pasiune, viciu, obsesie, dependență?, care a adus un răspuns tranșant și neașteptat, așezând dialogul sub semnul unei relații de (aproape) egalitate între noi și domnia sa. Fără reticență sau o căutată blândețe, Cristian Fulaş susține că diferențe nu există și că ne plac sinonimele și asta e o parte din istoria umanității; suntem ca în „povestioara” În căutarea timpului pierdut, în care sunt câteva afecte intense care generează un roman întreg; toate acestea sunt egale, nu pot fi inegale, întrucât e ca și cum ai spune că iubești mai mult sau mai puțin pe cineva sau că mori parțial. Dacă aceste cuvinte spun același lucru în esență, putând fi etichetate drept sinonime, în cazul cititorilor lucrurile stau diferit, existând o diferență între cei care parcurg cărțile cunoscând tipul de experiență pe care personajul principal o trăiește, identificându-se deci într-o anumită măsură cu el și ceilalți. Primii au un sentiment foarte puternic de ură față de mine, pentru că eu m-am lăsat și ei nu; este foarte uman și este evident că receptarea e deplasată – nu ai cum să înțelegi lucrurile dacă nu te-ai prăbușit.

 Eroii, prin definiție, nu sunt vii.

În romanele Fâşii de ruşine şi După plâns, protagonistul oferă impresia că se vindecă, dar, în definitiv, este o înstrăinare atât față de sine, cât și față de ceilalți. Ai ajuns dependent, mori dependent; nu există o pastilă vindecătoare și lobotomia nu funcționează; nu putem să vorbim despre vindecare. Oamenii au două stări atunci când termină terapia: unii mor, iar alții ies complet modificați, dar au de trăit cu niște limitări foarte clare, un fel de specie de cătușe.

La întrebarea Care considerați că este rușinea cea mai grea și apoi cea salvatoare, cea față de sine sau față de ceilalți?, scriitorul răspunde într-o manieră serios-ironică, subliniind că rușinea cea mai grea e cea față de ceilalți (Față de noi înșine vom găsi o scuză. Problema e rușinea față de ceilalți), stârnind un val de râsete printre spectatori, căci fiecare a simțit măcar o dată cât de ușor e să găsești scuze față de tine și cât de vulnerabil devii în fața celorlalți. Cristian Fulaș a punctat că, de fapt, nu ți-e rușine că ai făcut ceva, ți-e rușine când celălalt îți amintește. De la rușine am revenit la dependență, de care te vindeci mort sau încerci să fugi cât mai departe. Toți eroii sunt morți. Eroii, prin definiție, nu sunt vii, ni s-a spus amintindu-ne de Iliada și de muntele de cadavre de acolo. Același lucru se întâmplă și în cazul unei dependențe, de aceea, când te întâlnești cu dependența, nu lupți, fugi. Dacă lupți, ajungi erou – (adică mort). Dorind să aflăm  de ce personajul romanelor nu are nume, invitatul a spus că exista riscul de a se victimiza din primele 20 de pagini și astfel a preferat să renunțe la o identitate clară, cu atât mai mult cu cât dintre „personajele” romanului meu mai trăiesc doi inși :). Trecând la o altă temă de discuție, am aflat că scriitorul se consideră mai democrat decât democrații, în sensul că este perfect normal, din punctul său de vedere, să existe oameni cărora să nu le placă ceea ce scrie. Asta nu înseamnă că scriitorul nu trebuie să aibă în vedere receptarea sau că domnia sa crede într-o glorie postumă: Artă fără receptor e orice. Pe de altă parte, nu poți scrie oricum, deși sunt romancieri români care scriu o carte  mai repede decât o traduci tu. Serios și, în același timp, ironic și autoironic atunci când vorbește despre Carte (Nimeni nu scrie un roman, scrie fraze, capitole. Romanul se construiește), despre lumea literară (Așa începe istoria literaturii române: cu victimele. Mai ales cea contemporană), despre relația cu cititorul (Chiar să ajung să mă supăr că nu îți place cartea mea? Asta n-am s-o fac sau Scriitorul cu un ego mare se supără dacă nu-ți place cartea, în loc să se bucure că cineva i-a citit-o), Cristian Fulaș a fost magicianul unui joc de idei căruia nu i te puteai sustrage, în care am alternat seriozitatea cu hohotele de râs sincer. Știm acum că abstinent fericit e o asociere de o prostie copleșitoare, a înlocui o dependență cu alta e (tot) o prostie, e prea devreme să fii dependent de celălalt, deci, amânați cât puteți!

Scriu pentru receptori, dar pentru că nu mi-i pot imagina pe toți, ajung să vorbesc singur.

De la o poveste în care imaginea eroului este limitată la a luptat și a murit, se ajunge la nimicnicia ființei umane, la viața care nu este deloc necesară, la rolul nostru într-un univers ce arată că în realitate suntem nimic.

Spre final, ne-am îndreptat atenția pentru o ultimă dată asupra relației scriitor-cititor, o relație care are (sau trebuie să aibă) un vector comun: Fiecare om care a scris vreodată o carte a încercat să aducă ceva nou, dar pentru că ne repetăm la infinit nu văd cum să se întâmple ceva nou, cu excepția morții. Așa că încearcă să o sucească stilistic, să descopere o combinație nouă; de exemplu eu am inversat punctele de vedere, de unde și haosul din timpul lecturii; faci tot timpul ceva ca să rămâi în orizontul lecturii – cel pentru scriitor, mai greu de manevrat. Scriu pentru receptori, dar pentru că nu mi-i pot imagina pe toți, ajung să vorbesc singur; nu am factor de verificare în ceea ce privește lectura și cred că există un vector comun, o voce pe care gândește cel care scrie și cea pe care o auzim în timp ce citim. Este o voce mută aflată la intersecția dintre cititor și scriitor. Cât despre tensiunea care se creează în cazul scriitorului care este și traducător, Cristian Fulaș a vorbit despre riscul de a deveni ceea ce traduci.

Recomandarea cărții Busola, de Mathias Enard, asociată stării de sevraj, și a romanului Moromeţii, ce aduce aminte de o recuperare absolută, au încheiat o altă întâlnire Alecart. Pe fundalul aplauzelor energice s-a auzit dorința scriitorului de a apărea un scriitor care să propună unei edituri o poveste de dragoste adolescentină și apoi provocarea de a mărturisi când am plâns ultima oară și cum ne-am simțit după plâns. Cuvintele și-au pierdut ecoul, alecartienii așteptând să primească un autograf pe cartea citită cu răsuflarea tăiată, iar eu deja mă gândeam la următoarea întâlnire cu Cristian Fulaş, poate în același loc, cu aceeași energie și atmosferă care ține la depărtare răul și te face să iubești literatura.

 

*Mălina Curpăn, redactor Alecart, este elevă în clasa a X-a la Colegiul Național Iași.

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.