Câștigătorul Premiului Observator Lyceum 2024, Cristian FULAȘ, se va întâlni joi, 23 mai, cu liceenii din trei mari colegii din Iași: Colegiul Național Iași (ora 9), Colegiul Național „Emil Racoviță (ora 11) și Colegiul Național „Mihai Eminescu”(ora 13)!
De-a lungul timpului, Cristian Fulaș a fost unul dintre scriitorii cei mai apreciați de către alecartieni, dovadă numărul mare de recenzii și de Întâlniri Alecart la care autorul Speciilor a fost invitat.
După plâns & Fâșii de rușine:
„Dincolo de stilul și de povestea pe care ți le livrează, cărțile lui Fulaș te invită la un alt tip de problematizare și de interiorizare. Dependența, viciul și toate tenebrele ori atrocitățile pe care le pot provoca ele atât de ușor și de categoric în viețile noastre sunt teme care, în ciuda gravității și consistenței lor, nu suscită, aproape mai niciodată, un interes viu. Nu știu dacă lipsa de empatie ori slab înzestrata capacitate de regăsire a sinelui în celălalt poate fi sorgintea acestor reacții aflate la limita indiferenței, dar știu sau, cel puțin, pot intui că prezentarea unor cazuri de dependență, individuale, distincte și poate chiar antagonice prin firescul și specificitatea lor, în interiorul acelorași șabloane-tip ori după regulile aceluiași mecanism, crezând chiar (paradoxal) că poți face un bine lumii, constituie o gravă eroare de percepție. Este ca și cum ai prezenta numărul de morți la știri.”
„În Fâșii de rușine, dar mai ales, în După plâns, am simțit mereu cum traseul protagonistului, dinspre copilărie înspre maturitate, dinspre inocență înspre dependență și, în cele din urmă, înspre renunțare ori dinspre ceilalți înspre sine se confruntă cu o serie de piedici, de provocări, de un soi, așadar, de probe, plasate strategic, dar deloc calculat și, categoric, involuntar, de către însuși personajul acesta fără nume, care se zbate perpetuu pentru a găsi un sens după hotărârea de a se lăsa. Mai întâi omul care simte viața, mai apoi omul care simte strada, personajul devine în cele din urmă omul care simte literatura și lumea. Printre înstrăinări și regrete, el înțelege când renunțarea trebuie să fie una definitivă. Până acolo, însă, va fi parcurs deja un drum de la care mulți s-ar fi abătut cu ușurința și plăcerea delăsării. El de ce nu a făcut-o?” – Viviana Gheorghian
(Articolul poate fi citit AICI.)
Ioșca
„Tind să cred că despre lucrurile cu adevărat importante, care te ating intim și adânc, rămâne prea puțin de spus și mai mult de tăcut. Ultimul roman semnat de Cristian Fulaș, Ioșca, mi-a întărit credința aceasta, prinzând, între paginile sale, cu o fluență și un firesc al frazei atent construite, tocmai ceea ce se lasă adesea atât de anevoios de cuprins prin cuvinte. Cu riscul de a răpi, poate, ceva din magia lucrurilor nespuse, voi încerca să recuperez măcar o parte din forța fascinației pe care lumea romanului o provoacă. O lume care nu trebuie să facă altceva decât să tacă, să existe dincolo de gândul celorlalți, pentru a te acapara în liniștea ei atât de plină de viață. O lume care ne arată că intensitatea zbuciumului stă în tăcere, populată de oameni a căror existență e suficientă sieși prin tocmai trecerea lor neobservată.” – Anastasia Fuioagă
(Continuarea recenziei poate fi citită AICI.)
„Ca în Copiii de pe Volga, romanul lui Guzel Iahina, și aici există un tărâm în care istoria zdrobitoare nu pare a putea pătrunde: dincolo de barieră, pe lumea cealaltă adică, erau vremuri stranii. Vremuri care pun pentru un timp în pericol tihna tuturor. Ca atunci când oamenii învățaseră că erau toți comuniști și slujeau idealului Republicii, dar glumele se țineau lanț și acel cuvânt, tovarăș, era o glumă în sine, râdeau doar la auzul lui, când văruiesc casele și barăcile pentru vizita Marelui Conducător și se despart de icoanele de pe pereți purtate, sub atașul motocicletei preotului, sus în schit, protejate de învolburarea sutanei acestuia și așteptând ca zâmbetul de pe chipul Conducătorului și al soaței lui să se îndepărteze de ei pentru a-și putea relua traiul și a-și liniști sufletul cu horincă. Ca atunci când cei de pe lumea cealaltă își trimit mesagerii și mâna care ținea pistolul s-a ridicat în aer, a zăbovit acolo câteva secunde, apoi a coborât cu o viteză năprasnică și a lovit cu arma în ceafa bărbatului, făcând frigul să se învălătucească în jurul lui Ioșca și pe Vasile să-și caute vechii tovarăși pentru a găsi o soluție. Ca în Deșertul tătarilor există mereu presimțirea-posibilitate a unui pericol, însă aceasta nu se va concretiza niciodată vătămător și transformările vor rămâne în ordinea unui timp încă binevoitor, răbdător.” – Nicoleta Munteanu
(Articolul complet poate fi citit AICI.)
Celan. Am trait, da
„În continuarea „însemnărilor” gândite de Cristian Fulaș ca fiind ultimele cuvinte pe care Paul Celan le va lăsă lumii care l-a condamnat la nebunie, vom descoperi că soarta nu s-a rezumat la această sentință, ci i-a adăugat cea mai grea povară, singurătatea. Poetul trebuie internat, separat de Gisèle și de fiul lor, singurele persoane în afara cărora lumea lui nu există. Astfel se declanșează agonia certurilor, a rupturilor interioare, a rănilor ce se adâncesc până când, în orice moment, o catastrofă se poate declanșa. Conflictele vor culmina într-un episod ce putea lua naștere numai din disperarea unui om care, văzând deja că viața îi ia, încă o dată totul, se agață de un coupe-papier de pe masă şi şi-l înfinge în piept. L-am înfipt în acel suflet al meu ca să scap de el, să scap de mine, de omul care stătea închis acolo şi mă distrugea pe mine. Însă viața e mai puternică, iar derularea ei absurdă nu se oprește atunci când voința sau întâmplarea provocată de noi o cere.” – Ioana Crega
(Articolul complet, AICI.)
Specii
„Cristian Fulaș prezintă o bucată de realitate: o țară dominată, mai presus de orice, de ridicol, de nonsens, dar și de grotesc, un imens fake la care ne-am adaptat, de care depindem, la care contribuim, pe care niciun slogan și nicio pancartă nu pare să îl clatine – destine întretăiate, despărțite și reunite, împletite într-un fir al Ariadnei căruia nimeni nu-i mai știe capătul. Specii este mărturia necesității recuperării lucidității, a unui adevăr vindecat de absurd, e un strigăt pentru nevoia de dezmorțire dintr-o realitate anesteziată. Cu toate acestea, romanul nu oferă rezolvări, nu conține soluția și nici drumuri către suprafața salvatoare. Dimpotrivă, reușește să însuflețească, să evoce din ascunzișurile, din refugiile memoriei frica de a ne dizolva, de a ne risipi în specii, în inuman. Reflexul de a ne întreba unde, în fuga noastră, ne-am pierdut conștiința?”- Andrei Tătărușanu
(Articolul complet, AICI)
”Specii nu oferă un tratament miraculos la ciroza ce roade țesutul hepatic al lumii, nici o pastilă care să oprească cangrena din a se răspândi prin țesut sau o compoziție care să plombeze găurile negre lăsate în urmă, dar propune „un control de rutină”, o radiografie post-mortem asupra umanității și înlocuitorilor, asupra surogatului cu toate măștile sale – învelișuri din sânge și carne, ideologii și etichete, estetici (pre)fabricate și conștiințe anulate, specimene ale propriilor regnuri: un „Victor”, un „Robert”, o „Corina”, un „Miron” și un „Gelu”.
Înțelegea lupta pentru putere a celorlalți, dar nu și-o însușea. Din punctual lui de vedere, binele și răul erau același lucru sau mai degrabă nu contau, erau doar pași către un scop pe care îl considera legitim și nu punea preț pe asemenea detalii.”
(Recenzia completă semnată de Andrei Chiriac, AICI)
„Romanul lui Cristian Fulaș își ia strălucirea din gropi mocirloase; e impresionantă îndrăzneala cu care sapă în cenușiul sterp, aparent impenetrabil al realității actuale golite de substanță, dezvăluind cinic un spectacol al dezumanizării și al absurdului, compus din cadre pe care le-am găsit grotești și cuceritoare deopotrivă: am privit fiecare scenă ca printr-o lentilă măritoare, îndreptată numai către subsolurile umanului, către nedreptate și violență, către mizeria absolută și către speciile ce triumfă în mizerie. Reconstituind minuțios peisajul întunecat al lumii de astăzi, dominat de corupție, haos și specii, romanul este mai mult decât o oglindă aplecată impersonal asupra speciilor, mai mult decât un studiu, căci, pentru a înțelege cu adevărat speciile, nu este îndeajuns să le privești precaut de departe, ci trebuie să cobori tu însuți în mizerie: prin scriitura sa, Cristian Fulaș dovedește că a învățat mizeria pe dinafară, că îi cunoaște bine gesturile și limbajul, legile și slăbiciunile, conștiința – consider că în aceste calități cameleonice stă puterea romanului său.” – Ioana Lupu
(Articolul complet, AICI)
”Specii e o carte rară. Aproape fără corespondențe în literatura română. O carte care scurtcircuitează, o carte ca urma unui fier înroșit, coșmar și cea mai cruntă recuperare a unei bucăți de realitate. De o impecabilă virtuozitate tehnică, Specii e un pariu câștigat de Cristian Fulaș pe toate planurile. Și dacă în Ioșca prozatorul reușea să înfățișeze viața unor marginali și a unui spațiu sustras într-o anumită măsură timpului și istoriei, dar mai ales crea cel mai puternic roman al tăcerii izvoditoare de sens, tăcerea roditoare a lui Ioșca, aici limbajul devine el însuși „personaj”, revelatorul nuanțelor și straturilor de psihologie abisală peste care s-au suprapus celelalte straturi, ale adaptării și saltului presupus de lumea în care personajele au ajuns, pe care au acaparat-o sau care i-a creat. Specii e, așadar, și un excepțional roman al vocilor, în care cuvântul e subsumat spectacolului, grotesc și derizoriu, care se desfășoară între paginile lui. Limbajul ca reflexie a ceea ce ești, ca mijloc de manipulare, ca prelungire a unei realități.
Puse față în față, Ioșca și Specii par a veni din două lumi diferite. Par, pentru că în realitate în ambele este vizibilă forța unui mare prozator de a întemeia lumi solide, de a recupera viața, de a-i surprinde osatura și manifestările.” – Nicoleta Munteanu
(Articolul complet poate fi citit AICI)
La sfârșit, câteva impresii decupate din articolul colegilor noștri din clasa Alecart de mate-info și al elevilor din clasa a IX-a, filo, de la Național despre Întâlnirile ALECART la FILIT:
„mi-a plăcut mult dialogul cu Cristian Fulaș din a treia zi de festival. Cred că Fulaș e personajul de care aveam nevoie toți pentru a ne arăta ca toată „povestea” drogurilor nu e o glumă, ci o tragedie care afectează real viața oricărui consumator. (Catrinel Pîndaru)
„Fiecare întâlnire FILIT a avut propriul farmec, sala din Casa Pogor devenind, pe rând, un lagăr de concentrare nazist, un vagon de tren plin de copii înfometați, o cameră ascunsă, un pat de spital ocupat de un tată muribund și, în final, un buncăr antiaerian unde sunetul bombelor e estompat de cel al poveștilor. Însă cea care m-a mișcat cel mai tare nu a fost întâlnirea cu un scriitor, ci cu un om. Un om care ne-a vorbit cu onestitate despre una dintre experiențele trăite. Cristian Fulaş se transformă astfel dintr-un scriitor pe care să-l întrebi despre lumea din romanele sale într-un tânăr care a cunoscut dependența – o stafie, captiv în propriul trup. Ce am apreciat cel mai mult au fost curajul şi deschiderea de care a dat dovada abordând acest subiect cu noi. Ne-a oferit perspectiva unui fost consumator care nu ne spune să nu consumăm droguri pentru că „nu sunt bune”, ci ne convinge de asta arătându-ne efectele lor devastatoare asupra vieții noastre. (David Sava)
„Cristian Fulaș a fost cu siguranță o prezență de neratat. Prin atitudinea detașată, dar și prin felul sincer și necenzurat în care a răspuns la toate întrebările, a făcut o sală întreagă să zâmbească. Vorbind totuși despre un subiect serios, Fulaș ne-a binedispus prin modul ironic de a se raporta la ceea ce se întâmplă în jurul nostru, mai ales în politică. Cu acesta ne-am întâlnit și în dimineața celei de-a treia zi de Filit, la Colegiul Național Iași, unde am purtat o discuție despre droguri și consecințele lor, un viciu pe care l-a înlocuit în final cu literatura: ,,O dependență o înlocuiește pe alta” (Maria Oglinzanu)
„Cristian Fulaș a făcut publicul să se simtă confortabil prin glumele și sinceritatea sa debordantă (așa cum pare a fi și Specii, un roman de o sinceritate pătrunzătoare”. (Ilinca Cotruță)
„Cristian Fulaș a renunțat la orice mască și a înfruntat realitatea alături de public. L-am descoperit altfel decât la întâlnirile anterioare și m-a făcut să iau Specii să descopăr ce din jurul nostru a pus în romanul său.” (Ioana Mitescu)
*Afiș: Ioana FÎNARU
