Politicoasă, ți-ai învelit genunchii,
ți-ai lăsat gleznele dezvelite, ai numit asta răzvrătire.
la sfaturile unei femei histrionice,
ți-ai spus în gând de câteva ori:
Eu îmi ajung mie,
dar până și tu ai izbucnit în râs,
un râs ciudat ca un zgomot de sticle sparte
pentru care primești și acum reproșuri din partea vecinilor.
Poezia Cristinei Drăghici (poeta care va fi invitata noastră la FILIT. Zoon Poetikon) „spune” povestea sufletului omului ce se trezește aruncat în mijlocul unui haos general, a trupului femeii ce, dintr-o vară, a păstrat doar resturi dureroase, a fiicei unui tată alcoolic, a iubitei unui bărbat absent, a emigrantei ce pierde atât ceea ce iubește, cât și ceea ce urăște, a fetiței care, la șase ani, nu știe de ce doare sau de ce el e așa aproape, a unei întregi societăți reduse la tăcere de rutină și de acceptare.
Suntem asaltați zilnic de știri, citim despre femeia ucisă într-un metrou, vedem mame cu ochiul vânăt pe stradă, cunoaștem cu toții măcar o astfel de poveste și, de comun acord, părem a decide că se mai întâmplă. Că e normal ca unei mame de fată să îi fie frică atunci când fiica ei nu răspunde la telefon, că e normal ca el să mai bea, ca el să te mai certe. Că e un lucru de lăudat când îți deschide ușa la bloc sau când doar țipă, nu și bate, deși bătaia e ruptă din rai. Se vorbește în media, discutăm stupefiați între noi, considerăm că ne trezim, că ne răzvrătim, dar în spatele fiecărei pancarte din Piața Unirii se află aceeași frică, aceeași ezitare, aceeași vină. Această reacție născută dintr-un „spațiu” interior intermediar între urlet și tăcere se transformă într-o poezie contorsionată și tensionată, ce cuprinde mai multe glasuri – printre care și pe cel al fetiței din 6A, și pe al vecinei de la patru și al tuturor acelora pe care, fiindcă nu îi cunoșteai, îi puteai ignora mai ușor.
De aici fuge Dorothy, cu rochița trasă peste cap pentru a nu vedea ciclonul din jurul său, cu o neclintire exersată, ale cărei răni ar fi trebuit să dispară. Fetița din Vrăjitorul din Oz apare tocmai pentru a ilustra un prim pas: încercarea de a fugi, de a scăpa de tot ce a fost și blestemul de a rămâne cu amintirea. Ea pleacă, o ia la goană instinctiv, fiindcă nu știe altceva, nu vrea și nu poate să stea, iar gesturile care nu și-au găsit niciodată locul și cuvintele neterminate sunt pierdute în kilometrii parcurși. Visează cum îi împletește părul prietenei sau poate surorii sale cu credința că un oraș nou o va face mai fericită. Posibilitatea de a fi martoră și atât la viața oamenilor, de a primi explicații și de a ști că nu are alt scop decât să privească îi creează impresia unei siguranțe ascunse în necunoscut – mai ales atunci când cunoscutul o înspăimântă și o șochează.
Decontracturat, corpul își amintește;
reconstitui fragmente din viața cuiva
care ar fi putut mai bine, dar n-a știut cum.
Mă gândesc la tine
și îmi mușc limba.
Încercarea de a uita eșuează în fața corpului ce nu poate să-și stăpânească reacția sau să controleze gândul, iar fugara cade victimă acestui cerc vicios al memoriei ce nu propune nicio scăpare, ce impune doar retrăirea aceleiași veri, aceleiași ultime întâlniri la care el a mâncat ceafă și și-a ținut mâinile în buzunar tot drumul. Te naști neînțelegând și trăiești neînțeleasă.
Mai incitant, poate, decât relația dintre cei doi este raportul dintre ipostazele bărbatului – ce se ciocnesc în amintiri viscerale și în saltul fulgerător de la prezent la trecut. Pentru a întări forța transpunerii acestei realități de la persoană la persoană, apare Ilona, fată din a cărei tristețe nu se înțelege nimic decât clipe efemere de fericire, iubirea constantă ce transformă gesturile brute, folosite ca mijloace și nu ca scopuri, în apogeul încântării. „Dialogul” între ea și vocea auzită anterior lasă în urmă confuzia și îndepărtează încrâncenarea apărută din fericirea aceea, căci totul a fost doar un joc și tensiunea poveștii împărțite. Bărbatul – prototip (căci lipsa constanței sale se poate datora faptului că ar diferi de la un poem la altul, dar acest lucru nici nu mai contează) se pierde în haosul zilei de azi, printre oamenii ce văd (dar nu privesc) și devine epitomul acestei indiferențe generale.
Ai observat
cât de frumos cântă băiatul orb de la colț,
când ești prea grăbită să-l prinzi pe 36
ca să asculți cum viața continuă?
Trăiești cu impresia că undeva, pentru cineva care îți seamănă, viața merge mai bine. Stai acasă. Faci curat. Freci cada. Speri în ceea ce îți este inaccesibil, într-un urlet care să spargă faianța de pe pereți și să îți permită să ieși din viața ce pare un vortex al acelorași gesturi și reacții devenite instinctive. Cazi fără să vrei într-un joc absurd ce încearcă să risipească obișnuința înnebunitoare și începi să-i înțelegi din ce în ce mai bine pe prizonierii din Alcatraz care, aflați în izolare, își aruncau propriul nasture pe podeaua întunecată doar ca mai apoi să stea să îl caute. În această rutină haotică pătrunde insidios o undă de indiferență, o amorțeală specifică morții. Nimic nu mai aparține sinelui, iar fiecare mișcare pare observată dintr-o a treia perspectivă – ce nu oferă nuanțe, neputând perturba cadrul monoton. Ce bine ar fi fost dacă ar fi existat această impasibilitate încă de la început, dacă nu s-ar fi instaurat la aproape treizeci. Mătase neagră devine un fel de cod, un apel la detașare – pe care ar fi vrut să îl folosească și când tatăl venea beat acasă -, un semnal ce i-ar fi permis să aștepte Crăciunul în liniște. Dar oare vrem cu adevărat să remodelăm trecutul sau doar prezentul e cel ce ne oferă iluzia că am fi putut acționa altfel? Putem ști cu certitudine dacă am fi dispuși să ne asumăm riscul unei realități necunoscute sau preferăm să ne pierdem în ipoteze ca formă de evadare din constrângerile lui azi?
Ce e mai rău nu ni se poate întâmpla tocmai nouă.
Amorțeala mortuară e surprinsă în volumul Cristinei Drăghici inclusiv prin secvențele „discuției” dintre cel viu și cel mort. În primă fază, o fetiță moare în spital, în brațele doctoriței. Mai apoi, moare Mara, copila ce a câștigat acceptând și a cărei inimă strălucește undeva – fetița ce i-a învățat pe alții cum să mângâie, dar arareori a recunoscut asta, ce nu a ajuns până la majorat și până la primul Hugo, năluca plutind liberă și care primește de la cei vii raportul aceleiași zile în momente diferite; apoi moare unchiul prin a cărui dispariție pierderea devine șoc, iar grația – mai puternică decât împotrivirea. Toți oamenii cad din ceruri, printre mașini și șoferi disperați, crăpând tavane și murdărind trotuare, în căutarea celor dragi ce acum nu mai știu cum să reacționeze, căci moartea e comună și învierea e o grijă în plus; în final, e războiul – atât de îndepărtat încât ne permitem să ignorăm noile știri. În același univers în care oamenii fug de la un job la altul în încercarea de a atinge succesul mult promovat, o mamă ajunge în fața tunului ți aruncă o ultima privire fiului cu un viitor incert. Atâta frumusețe degeaba, căci chiar și din cei mai frumoși nu mai rămâne nimic.
Din ceea ce ar putea părea un manifest al femeii încrâncenate putem extrage o mărturie asupra naturii omului, căci volumul Un râs ca un zgomot de sticle sparte nu se oprește doar asupra ideilor vehiculate în media (transformate din adevăruri brute în clișee), ci asupra realității cotidiene pe care preferăm să credem că o cunoaștem de dragul liniștii interioare când, de fapt, aceasta ne-a modelat întreaga percepție asupra „normalității”, asupra societății și a poveștii proprii.
*Sara Vieru este elevă în clasa a XI-a, filo, la Colegiul Național Iași.
Foto copertă articol: Petronela Dumitriu
