Prolog: Viața pe scenă
Radiografie a relațiilor din interiorul unei familii și a realității mai largi a societății americane din Midwest, Crossroad propune o lume de sine stătătoare, care își trage însă substanța și oglindește imaginea amplă, de un puternic realism, a unei comunități confruntate cu propriile inerții și convulsii. Între plăcile tectonice în mișcare ale vechiului și ale noului, Jonathan Franzen cartografiază largile teritorii ale mecanismelor psihice, ale motivațiilor din spatele măștilor sociale adoptate de personaje, ale fisurilor care apar, se extind și explodează până în punctul în care criza dislocă tot ceea ce a fost atent construit și poți privi în hăul ce se afla în spatele fațadei de liniște sau de aparentă mulțumire. În jocul lăuntric și în jocul social al aparențelor se deschide, pentru un timp, o falie – minuțios, deopotrivă empatic și cinic scrutată de scriitorul american – ce pare a înghiți ipocrizia și a putea recupera latura vulnerabilă a fiecăruia. E însă doar o iluzie, căci personajele lui Franzen au o extraordinară capacitate de a rămâne egale cu ele însele, de a se replia și de a-și regenera vechiul eu, instinctele de supraviețuire și de adaptare, măștile anterioare fiind înlocuite, reînnoite. Fiecare dintre personaje devine un studiu de caz, privit aproape clinic, dezvăluindu-i-se felul de a gândi și de a acționa, succesivele euri, coborând adânc până când tot ceea ce este se dovedește doar o mișcare în cerc, regizată atent pentru sine, dar, mai ales, pentru ceilalți. În fiecare există date obiective ce au condus la traiectoria pe care a luat-o propria viață, dar și pofte, slăbiciuni, derapaje, lașități. Succesiunea de perspective, urmărirea derulării interacțiunii dintre măștile pe care le afișează pe scena mică a vieții de familie și pe cea mai largă a comunității, permanenta adâncirea a acestora pe axa trecut-prezent, eu-celălalt, adevăr-ipocrizie e ceea ce luminează Franzen. O famile și o societate putrede, aparent funcționale, puse în mișcare de ample rezerve de ipocrizie care au devenit chiar esența a ceea ce sunt.
Actul I: Gorgona
În cea mai mare parte din Crossroad se urmărește criza pe care o traversează familia ajutorului de pastor Hildebrandt în zilele Crăciunului din 1971, pentru a coborî apoi în istoria personală a fiecăruia dintre membrii ei, dar, mai ales, în labirintul de întâmplări, constrângeri, resentimente, dezamăgiri, adevăruri camuflate și crize care le dictează aparenta schimbare la față. De fapt, derapajul ce îi determină să acționeze conform a ceea ce sunt și cred că vor să fie/să trăiască, alunecarea spre spulberarea fațadei de ipocrizie, ieșirea din rol. În această coborâre vertiginoasă tot mai amplă și mai adâncă în măruntaiele a ceea ce sunt, cititorul descoperă gândurile și motivațiile, eșafodajul pe care se construiește criza ce e pe punctul de a dinamita totul. Din trecutul fiecăruia se ivește o Gorgonă și, pentru un timp, suntem martori la spectacolul grotesc și ridicol al dezgolirii fiecăruia, dublat de comedia încercării de menținere, ba chiar de consolidare, a imaginii despre sine în ochii celorlalți. Până când totul se prăbușește, iar adevărurile par a rânji sinistre. E punctul în care ești convins că oamenii aceștia au o șansă de a fi din nou ei înșiși, de a o lua de la capăt – împreună sau separat. Dar chiar în acest punct, rotița mecanismelor interioare este mișcată din nou și măștile încep să se regenereze. Ceva s-a stricat în suprafața plană, netedă a aparențelor, dar nu e vorba de nimic fundamental. Niciunul dintre ei nu are curajul de a privi și de a se privi cu adevărat așa cum este. De fapt, fiecare o face, dar imaginea e rapid blurată, acceptată și îngropată sub bune intenții, autocompătimire și motivații egoiste. Fiecare se reîntoarce la stabilitate – chiar și fisurată, stabilitatea e de dorit -, cucerind un nou teritoriu al adaptabilității. În esență, al ipocriziei. Ultima parte a romanului urmărește chiar felul în care, după declanșarea crizei și căderea măștilor, acestea ajung să fie înlocuite cu altele. Ceea ce înseamnă că fiecare e el însuși de la început până la sfârșit, nu e nimic ce ar fi putut salva, de care să se fi putut agăța. Alegerile devin astfel doar expresii, prelungiri a ceea ce sunt, zbaterea e doar o falsă manifestare a voinței ce le readuce la adevărul adânc deja cunoscut despre sine, acum parțial relevat celorlalți și definitiv acceptat de ei.
Actul al II-lea: Măștile ca scut
Două generații, cea a părinților și cea a copiilor, cu divergențe de opinii și perspective diferite asupra vieții, sunt urmărite cu minuțiozitate și scrutate chiar în momentul declanșării și manifestării crizei vârstei mijlocii și a crizei adolescentine. Mai fragili și mai puțin osificați, mai vulnerabili, Clem, Becky și Perry, copiii mai mari ai familiei Hidebrandt, traversează fiecare propriul purgatoriu, oglindindu-și viciile, nemulțumirile, ambițiile, fanatismele și căderile unul în celălalt, victime ale propriilor ipocrizii și dorințe, ale propriilor decizii, dar și ale mediului în care au crescut. Russ și Marion, la rândul lor, își trăiesc criza căsniciei și lașitățile personale, orbiți de obsesii și de slăbiciuni, prinși în caruselul egoismelor de zi cu zi și al frustrărilor acumulate în timp, al fantasmelor și al traumelor trecutului, niciodată mărturisite soțului (Marion) sau atent drapate în bune intenții creștine (Russ), incapabili să vadă orice altceva decât ceea ce nemulțumirea personală proiectează în celălalt. Fiecare cu propria slăbiciune, fiecare cu propria ipocrizie, fiecare mărșăluind singur prin jungla dorințelor reprimate, neputând să vadă și să înțeleagă ceea ce se întâmplă cu propriii copii, dar și cu ei înșiși. Dezastrul e acolo de la început, dar fiecare e baricadat în nemulțumirile acumulate împotriva celuilalt, în propriile temeri și adevăruri nerostite, incapabil să anticipeze cât de adâncă e fisura. Revenind apoi unul spre celălalt, bieți oameni, căutând noi stindarde în spatele cărora să-și ascundă egoismul. Marionete ale propriilor slăbiciuni.
Intermezzo: Marionete
Adevăratul personaj al lui Jonathan Franzen e în Crossroad egoismul. Egoismul omenesc cel mai adânc în tandem cu ipocrizia. Fie că e vorba de dorința stârnită lui Russ de Frances Cottrell, văduva cu chip adolescentin ce-i tulbură reveriile deloc pioase, sau de orice alt trup mai tânăr decât cel al propriei soții, o sexualitate reprimată și acum manifestată sub forma milosteniei creștine, fie că e dependența de droguri a lui Perry și decizia lui, dictată de un interes de moment, dar eșuată tragic, de a renunța la iarbă, ajungând însă la dependența de cocaină și la distrugerea sănătății mentale, de schimbarea lui Becky din fata cool a liceului în credincioasa împăcată cu propriul eșec, adoptând masca seninătății și a intransigenței, convinsă că l-a văzut pe Dumnezeu și că iubirea pentru Tanner și fetița ei sunt ceea ce are nevoie, de Clem și de hotărârea lui de a renunța la facultate pentru a pleca să lupte în Vietnam din considerente de echitate socială, în realitate înspăimântat de dependența de plăcerea oferită de Shirley și de dragostea incestuoasă adânc îngropată sub gesturile grijulii de frate mai mare pe care o simte față de Becky, de Marion, cu spaima de a fi părăsită de soț, cu ura față de propriul trup și apoi cu generozitatea de a-l ierta pe Russ după ce ea însăși pornește spre Los Angeles pentru a se reîntâlni cu bărbatul pe care l-a iubit în tinerețe – o aventură vinovată care a determinat internarea ei într-un spital psihiatric, fiecare dintre aceste personaje se ascunde permanent în spatele unor concepte morale a căror consistență le rămâne străină: bunătatea și smerenia creștină, principiul dreptății și al echității sociale, grija față de celălalt, munca în favoarea comunității, inteligența sclipitoare a minții. Fiecare e convins că e întru totul îndreptățit a-l ignora pe celălalt, a-l răni, a se pune mai presus pe sine și propriile nevoi. Nu din jocul social nu pot ele ieși, ci din ele însele, din ceea ce își fac fiecare sieși, din ceea ce fac cu propria viață. Tot ceea ce s-a adunat în ani de căsnicie, în ani de conviețuire printre frați și surori fiecare cu propria personalitate și propriul egoism, tot ce a fost ținut în frâu sub pojghița moralității creștine și a unității familiei e amenințat de apa neagră, mocirloasă adunată în sufletele acestor oameni mici. Fiecare dintre ei se simte trădat și reacționează în consecință: răul e în ei și fiecare gest de pocăință, de bunătate, de revenire către celălalt se surpă rapid, căci Franzen dezgroapă până la os mecanismele ce le împing unul către celălalt sau le îndepărtează. Deopotrivă îndreptățiți să acționeze astfel și complet indiferenți la celălalt – soț, soție, frate, soră, victime și vinovați, niciunul nu se salvează cu adevărat. Măștile cad și cititorul privește adânc în abisul fiecăruia, descoperind că instinctul de supraviețuire, nevoia de a rămâne într-un fel sau altul în joc sunt mai puternice. Că fiecare își este suficient sieși, că, odată criza depășită, revin cu seninătate în manejul în care își etalează slăbiciunile.
Actul al III-lea: Micii egoiști, marii ipocriți
Totuși, membrii familiei Hidebrandt și relațiile dintre ei sunt și nu sunt în prim-planul acestui roman. New Prospect, micuța localitate aparent uitată de lume din Illinois, devine centrul în care se coagulează o imagine panoramică, densă, a schimbărilor, dar și a inerțiilor societății americane, cu clasa ei de mijloc în care vechile valori stabile sunt înlocuite de strădania de a le menține funcționale cu orice preț, o formă tot mai lipsită de fond, în care emanciparea, libertatea sexuală, mișcarea hippi coexistă cu probleme rasiale mocnite, consumul de iarbă și de alcool, industrializarea forțată a zonelor în care a fost relocată populația navaho, cu incapacitatea serviciilor sociale de a asigura nevoile celor dezavantajați, în care meschinăria și inechitatea sunt omniprezente, în care mersul la slujba duminicală e punctul de convergență a unei societăți intransigente, dar profund imorale, în care legile de segregare încă se păstrează tacit, în care biserica fie predică spaima de păcat catolică, fie se adaptează nevoilor altei generații, înlocuind predicile cu întâlniri de socializare și de autocunoaștere, în care protestele împotriva războiului din Vietnam înseamnă nu lupta pentru un principiu, ca în cazul generației lui Russ, ci protejarea interesului tinerilor ce aparțin claselor favorizate economic, în care conflictul dintre generații pare insurmontabil, distanța dintre clase sociale net delimitată, disprețul față de oamenii de culoare ascuns sub gesturi de caritate. E o luptă sălbatică, în care orice e permis pentru menținerea aparențelor, privilegiilor. New Prospect cu lumea lui e punctul din care se desprind noi perspective asupra anilor `50, când Russ și Marion își trăiau tinerețea, dar mai ales asupra anilor `70, asupra convulsiilor societății americane, asupra nemilosului mecanism de schimbare, de dinamitare a tabuurilor și de supraviețuire. E o lume peste care păcatul catolic își întinde greu aripile, teama de schimbare a diferitelor comunități religioase înseamnă de fapt intransigență și excomunicare la orice încercare de înnoire, iar aparenta deschidere a bisericii reformate nu oferă cu adevărat soluții. În spatele Cuvântului biblic, la fel ca în afara acestuia, se ascund cele mai serbede tentații omenești, cele mai ordinare pofte. Meschinăria proliferează, iar ceea ce se întâmplă în comunitatea de adolescenți a clubului creștin de tineret Crossroad din New Prospect nu este altceva decât eterna dinamică a unor suflete ce se obișnuiesc cu regulile sociale: le învață pentru a ști cum pot fi încălcate păstrând aparența bunelor intenții. Viața le e permanent „la răscruce”, dar răscrucile în care se trezesc, ajung de bunăvoie sau sunt împinși se dovedesc spații damnate, în care sufletul fiecăruia e pus la încercare. Membrii familiei Hildebrandt și-au vândut sufletul, dar nu diavolului biblic, ci diavolilor care pândesc din cotloanele propriilor trupuri: poftelor carnale, aroganței, minciunilor, drogurilor, exaltării. În căderea lor se agață de gândul ispășirii și al mântuirii, dar faptele lor răsună gol în aceste carcase cu sufletul contorsionat de egoism.
Epilog: Scena e viața noastră
Ceea ce pot să-și ascundă unul altuia, ceea ce pot să salveze – măștile pe care reușesc să le reconstituie pentru sine și pentru ceilalți – se dezvăluie însă cititorului în toată grotesca și ampla ipocrizie. Ei își construiesc o nouă perspectivă și se pliază pe ea, căci în New Prospect nimic nu e cu adevărat nou și nimeni nu poate scăpa de sine însuși. Franzen însă disecă fiecare organ, fiecare nerv și țesut al acest uriaș mecanism social și patologia lui se relevă, meticulos și terifiant, dovadă a unor forme de viață straniu de recognoscibile și perfect adaptate.
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
