O poveste de viață cu o puternică încărcătură emoțională spre sfârșit, cu infuziuni realiste și accente melodramatice, din a cărei configurare scenică nu lipsesc inflexiunile parodice, distanțarea, amestecul de stiluri. E o poveste care se spune fragmentar, prin înlănțuirea unor secvențe semnificative din viața a doi tineri actori liber profesioniști care se străduiesc să supraviețuiască într-o lume (aceea a teatrului) marcată de compromisuri și șansă și într-o existență semisordidă. Un El (Cosmin Maxim) și o Ea (Alexandra Bandac) urmăriți pe durata a câțiva ani, suficient pentru a proiecta drumul de la iluzie la realitate, de la dorința de a juca pe scena unui teatru la încercarea de a supraviețui ca statui vivante sau de a monta propria piesă, sfârșind în negarea propriilor visuri prin eșuarea în comunitatea de imigranți români în Italia, dar nerenunțând la ele, până în momentul în care totul se adâncește în moarte și obsesie.
Două destine frânte, oricând recognoscibile (din acest punct de vedere, piesa e un avertisment dur pentru orice tânăr boem, fascinat de iluziile lumii artistice), dar, în același timp, două destine care par a reface în termenii actualității existența literaturizată și canonizată a atâtor personaje ce sfârșesc zdrobite în confruntarea dintre imaginea proiectată asupra lumii și realitatea dură a vieții de zi cu zi.
Sunt așadar două paliere pe care se mișcă spectacolul lui Ion Sapdaru, dificil de armonizat: cel realist, urmărind dificultățile întâmpinate de cei doi imediat după absolvirea facultății, confruntați cu lumea insalubră a managementului teatral din România (contracte semnate pe o perioadă determinată, prost plătite, imposibilitatea de a avea un angajament serios, cinismul cronicarilor dramatici, interesele dramaturgilor, casting-urile aranjate, subiectivitatea producătorilor, țepele în cazul producțiilor independente etc.) și cel parodic, căci existența celor doi are în ea ceva romanțios-dramatic, o luare în derâdere a realității, o încercare de sfidare donquijotescă, o trăire în vertij, sub semnul pasiunii. Povestea e simplă: doi tineri actori fără contract încearcă să câștige un ban adaptându-se: se costumează în statui vivante, făcând fotografii cu rarii trecători și așteptând să se schimbe ceva în viața lor. Se leagă treptat o poveste de iubire furtunoasă și, după încercarea ratată de a pune pe picioare propria piesă, descoperind că urmează să aibă un copil, hotărăsc să plece să strângă bani muncind în afară, acolo unde ea îngrijește un bătrân senil și obsedat sexual, iar el ajunge în închisoare. Fetița le e crescută de bunici, iar peste ani, pe ea o regăsim, întoarsă în țară, pe scena unui teatru, bântuită de amintirea bărbatului pe care l-a iubit și care a murit împușcat.
Cu recuzita la vedere și un decor simplu, ușor prăfuit, reprezentația ne introduce în realitatea imediată a teatrului de dincolo de cortină. În ciuda tușelor realiste, Sapdaru are intuiția de a face din personajele sale doi tineri obișnuiți: nu știm (doar putem reconstitui din scenele în care cei doi vorbesc la telefon cu propriile mame) ce i-a mânat către teatru, cât de talentați sunt în ceea ce fac, care e istoria personală a întâlnirii cu arta. Par mai degrabă nepregătiți, proaspăt ieșiți de pe băncile facultății, deja sceptici, iar avântul de a încerca ceva pe cont propriu are o notă romantică și se stinge brusc sub imperativul imediatului. El e mai aproape de visătorul nesăbuit, cuprins de elanuri grandioase, neacceptând compromisul, dar neavând ce opune constrângerilor realității. Nu întâmplător, piesa pe care încearcă să o promoveze se numește Shakespeare după Shakespeare și nu întâmplător, el are ceva din gelozia, din patima, din înverșunarea personajelor shakespeariene. E ca și cum suflul marilor tragedii și-a pus amprenta asupra sa; gesturile și deciziile par, mai degrabă, contaminate de cele ale personajelor pe care nu a apucat să le joace sau de care s-a apropiat, literaturizate, decât aderând la realitate. Cosmin Maxim reușește să redea imaginea unui nebun frumos care ajunge, sub metamorfoza iubirii, să o contamineze și pe soția sa. Alexandra Bandac dă viață unui personaj dintr-un alt aluat sufletesc. Impresia e la un moment dat că tânăra e o proiecție a visurilor mamei într-o mai mare măsură, de care însă se eliberează treptat datorită unei fibre sufletești mai puternice. E mai pragmatică, mai nemulțumită, mai rece decât partenerul ei, dar nu mai puțin labilă. Iubirea e cea care îi dă forța să continue, dar și ceea ce o face vulnerabilă. Se îndrăgostește poate într-o mai mare măsură de un vis, de o proiecție, de nebunia pe care ea nu o are decât într-o mică măsură și apoi e târâtă în vârtejul propriilor vieți date peste cap.
E în existența celor doi tineri deopotrivă ceva din inconștiența oricărui adolescent care se vede față în față cu o lume prea mare, prea hâdă, prea cinică. E în destinul lor o notă de sfidare, de candoare. Dar mai e, în viziunea regizorală a lui Ion Sapdaru, și multă contrafacere. Recuzita melodramatică e și ea un avertisment: bovaricii nu supraviețuiesc în cușca leilor. Îmi place să rămân nu la cheia realistă a spectacolului (căci aceasta e ușor facilă, iar soluțiile scenice lipsite de spectaculozitate), ci la aceea distant ironică – care nu știu în ce măsură a constituit o miză. Totuși, grefarea recuzitei melodramatice pe eșafodajul profund uman este cea care conferă adâncime spectacolului.
Poate că inerțiile, gunoiul de sub preș, dezamăgirile ar trebui să fie ultimele aspecte pe care să le cunoască un actor la început de drum. Dar atâta timp cât ele există, Freelancer story e un spectacol pe care orice tânăr artist ar trebui să-l vadă și să-și testeze astfel propria disponibilitate de a continua nebunia căutării unui loc al său într-o lume în care nu există niciodată un spațiu confortabil și un rol care te așteaptă.
