Cu ce-am rămas din anii de liceu

Pentru fiecare dată când am simțit că puțină lume se gândește la absolvenții care nu au fost olimpici sau șefi de promoție îmi amintesc de orele petrecute lucrând în echipă pentru Boovie (și sortând cadrele bune de cele pe care le vom păstra pentru bloopers), de coada pentru autografe după Întâlnirile Alecart de la FILIT, de bilețelele pe care le schimbam silențios la MUN-uri.

 Raisa Manolescu: Mă obișnuisem de mult cu ideea că nu vom termina liceul având parte de toate ,,tradițiile” pe care le așteptam încă dintr-a IX-a. Până la urmă, lipsa unui banchet sau a unui curs festiv la care să participe toate clasele împreună nu a fost foarte dezamăgitoare în anul ăsta în care m-am considerat norocoasă de fiecare dată când am putut să ies din pătrățelul de pe Zoom și să îmi văd colegii la școală. Să mă întorc, după luni de online, la playlist-urile spontane din pauză, la temele terminate în grabă dimineața, la privirile fugitive de tip stai că vorbim noi în pauză schimbate cu colega de bancă în timpul orelor, la râsul zgomotos din momentul în care realizezi că profa de istorie îți dă test chiar din capitolul pe care nu l-ai repetat și prietenii se uită urât la tine, de parcă din vina ta trebuie să scrie un eseu despre romanitatea românilor.

Lucrul peste care nu pot trece, însă, fără o dezamăgire mai puternică decât am simțit în toți cei patru ani de liceu (și nu au fost deloc puține) este faptul că ultimele două săptămâni din clasa a XII-a le-am petrecut cu senzația că plec dintr-o gară, și nu din locul la care am crezut & sperat că voi putea reveni și să îl găsesc în același loc pe portarul care se prefăcea că nu ne vede atunci când plecam înainte să se termine orele și care mă întreba pe un ton compătimitor de ce ajung la școală la 7. Același portar care ne spunea, mie și prietenilor mei, chiar cu o zi înainte de cursul festiv, că va aștepta să ne întoarcem când vom fi studenți, asta înainte de a fi întrerupt de doamna director cu clasicul ce faceți voi aici, mergeți înapoi la ore că sunteți a XII-a. Chiar dacă profesorii cu care ar fi trebuit să avem ore în restul zilei ne spuseseră că putem pleca și ne uraseră deja distracție plăcută a doua zi. Chiar dacă promisiunea portarului că ne va recunoaște chiar și cu măști atunci când vom simți nevoia să revenim la liceu și cele două ore de română din ziua respectivă în care vorbisem despre nebunia de a gândi cu mintea ta, tăcerile care contează și pauzele în care colegul de bancă îți dă o bucată de ciocolată au fost printre (mult prea) puținele momente din ultimele două săptămâni de școală în care m-am simțit ca o absolventă, și nu ca un nume într-un catalog care se citește la ultimul consiliu profesoral. 24 au intrat, 24 au absolvit.

Însă, pentru fiecare dezamăgire trăită în această ultimă parte a anilor de liceu în care am primit confirmarea dureroasă că, pentru unii, rolul liceului se termină atunci când ți-ai luat diploma de bac de la secretariat (sau poate și mai devreme, atunci când se termină cursul festiv și nu ne mai poate spune nimeni să ne întoarcem înapoi la ore că suntem a XII-a), știu că sunt zeci de momente în care am spus povești pauză și am fost întrerupți de zgomotul clopoțelului. Momente în care știam exact din ce punct să le reluăm în următoarea pauză. Momente în care încercam să nu ni se vadă zâmbetele atunci când vorbeam pe grupul clasei în timpul orelor pe Zoom, în care întrebam cine îmi împrumută și mie o uniformă că mă duc la secretariat, în care ne trezeam cu bomboane Bucuria pe masă când ajungeam la școală. Nu, nu e ziua mea, a fost sora mea în Moldova și am rugat-o să aducă. Pentru fiecare dată când am simțit că puțină lume se gândește la absolvenții care nu au fost olimpici sau șefi de promoție îmi amintesc de orele petrecute lucrând în echipă pentru Boovie (și sortând cadrele bune de alea pe care le vom păstra pentru bloopers), de coada pentru autografe după Întâlnirile Alecart de la FILIT, de bilețelele pe care le schimbam silențios la MUN-uri. Pentru toate momentele de revoltă față de experiențele de licean pe care am simțit că le-am pierdut din cauza contextului din ultimul an, mă gândesc că, poate, bezelele mâncate în jurul focului la 4 dimineața, întâlnirile de învățat din Botanică pentru care niciodată nu aveam destul de multă ciocolată și telefoanele care începeau cu nu te țin decât 2 minute și se transformau în 2 ore spun aproape îndeajuns de multe ca momentele în care am tăcut împreună.

(*Raisa Manolescu, absolventă a clasei a XII-a, filo, este redactor-șef Alecart.)

Dar acum nu mă gândesc decât la versurile lui Radu Vancu, cândva, îmi voi aminti de toată suferința asta ca de o enormă fericire și sper să am în continuare, așa cum am avut în acești patru ani, șansa să-mi împart cu cineva deopotrivă suferințele și fericirea.

Mălina Turtureanu: Cred că mi-a fost mereu teamă de ziua în care va trebui să încerc să-mi pun ordine în gândurile despre anii de liceu. Fiindcă am senzația că ele nu merită adunate. Nici într-un album sau video, nici într-o scrisoare, nici într-o postare sau șapte, nici într-un articol sau dosar. Ele merită lăsate libere, să alerge spre apus așa cum am făcut la majoratul meu în timp ce din boxe răsuna One way ticket (ca acum doi ani când niște puști curioși mergeau cu trenul spre un concurs de book trailere). Merită lăsate să râdă zgomotos în pauze și să nu li se zică mai încet că te aude profa, merită lăsate să plângă când iau o notă mică și li se pare că se sfârșește lumea. Lasă-le să creadă că s-a sfârșit într-adevăr. Nu există sentiment mai frumos decât acela când descoperi că lumea ta de abia începe.

Cele mai faine amintiri din liceu sunt invariabil legate de toți oamenii frumoși pe care i-am avut în jurul meu. De trupa de teatru, de Boovie și de taberele de dramaturgie și de scriere creativă. De revelionul în care am revăzut Dead Poets Society și am căutat finaluri alternative toată noaptea. De FILIT și de Serile Filmului Românesc și de primele voluntariate și de primele întâlniri cu scriitori și actori și regizori și de primele nopți pierdute în Tiki Village. De mâncarea împărțită pe sub bănci și de mesajele de pe grupul clasei din timpul unui test. De râsetele tâmpe din prima oră de filosofie în format fizic de după luni de online. De mersul la teatru împreună. De primul cules de cireșe și ultimul sărit pe trambulină. De primul răsărit prins într-o excursie. De primul ținut de mână. De primul mers cu avionul. De prima remarcă feministă. De prima absență nemotivată. De prima poezie contemporană citită și de prima poezie scrisă.

M-am simțit de multe ori nedreptățită în acești patru ani. În diferite momente și din  diverse cauze. M-am simțit umilită, m-am simțit privată (mai ales în ultimul an și jumătate) de ce credeam că ar trebui să însemne o experiență normală de licean, m-am simțit neputincioasă în fața unor oameni și a unor sisteme mai mari și mai puternice decât mine. Am plâns mult și m-am întristat și mai mult. Dar acum nu mă gândesc decât la versurile lui Radu Vancu, cândva, îmi voi aminti de toată suferința asta ca de o enormă fericire și sper să am în continuare, așa cum am avut în acești patru ani, șansa să-mi împart cu cineva deopotrivă suferințele și fericirea. Termin douăsprezece clase cu frica de a nu-mi păstra în aceeași formă puținele, dar consistentele prietenii pe care le-am legat și le-am consolidat. Laitmotivul anilor mei de liceu a fost și va rămâne Carpe diem! – acel carpe diem senin și blând, acel carpe diem cu cărțile pe masă și cu filmele pentru opțional văzute în miez de noapte, acel carpe diem cu petreceri improvizate și restricționate de pandemie, acel carpe diem cu îmbrățișări spontane și zâmbete largi pentru care nu am să pot exprima vreodată în cuvinte cât sunt de recunoscătoare. Și pentru prima dată în patru ani nu mă pot bucura cum trebuie de el, pentru că teama de viitor e mai puternică. Aș vrea să-mi poată promite cineva că nu mă voi schimba (deși asta ar contraveni tuturor lucrurilor pe care le-am învățat), că totul va fi exact la fel de frumos cum este acum și că în patru, opt, doisprezece ani voi lua iar trenul cu prietenii mei și cu One way ticket răsunând în fundal.

(*In liceu, Mălina, secretar general de redacție Alecart, absolventă a clasei a XII-a, filo, a obținut Premiul al II-lea la Concursul Național Proscenium (secțiunea dramaturgie). A publicat poezie, cronici de carte, de film sau de teatru, eseuri în: „Timpul”, https://omiedesemne.ro/https://www.scena9.ro/https://revistaechinox.ro/)

 

În loc de post-scriptum sau ceea ce generația de anul acesta de la filo de la Colegiul Național Iași nu a spus:

Nicoleta Munteanu: Când au intrat în clasa a IX-a mulți nu știau – și nici nu avea cum să fie altfel – ce presupune a fi elev la filo. Nu i-am întrebat niciodată de ce au ales acest profil, am considerat că răspunsul va veni firesc, la sfârșitul celor patru ani de liceu. Și dacă el nu va veni e și acesta un răspuns.

Pentru cei care nu i-au văzut suficient voi reaminti că din această clasă sunt două absolvente care „au furat startul”, care scriu poezie cu o maturitate ce le depășește vârsta și ale căror versuri au fost deja publicate în  reviste importante. Despre Mălina Turtureanu și Alina Vițel veți mai auzi cu siguranță. Probabil, la un moment dat, viitorii elevi la filo ai Colegiului Național vor veni să le asculte și să vorbească despre volumele lor și le vor cere un autograf.

Pentru cei care nu i-au văzut suficient voi reaminti că a fost generația ce a crescut cel mai frumos. Pentru că, stând la umbra Ioanei Tătărușanu, Andradei Strugaru, Vivianei Gheorghian, Anastasiei Fuioagă, Amaliei Carciuc, Tamarei Bivol și a celorlalte colege mai mari, au învățat că mai întâi trebuie să admire și abia apoi să-și caute propria voce. Cu răbdare și tenacitate. Iar atunci când au găsit-o a fost una doar a lor, fără rest. Care s-a îndreptat nu doar către literatură și film, către teatru și dezbateri, ci și spre sociologie și politologie.

În izolarea lor cuminte, filologii acestei generații știu că singura lor șansă e să ia totul pe cont propriu. Iar căutările lor își vor găsi, ca și până acum, locul în paginile Alecartului.  

Până atunci vă invităm să citiți două dintre poeziile lor:

Alina Vițel*:

poemul unei fete greu de mulțumit

 

totul devine mai liniștitor

ne petrecem jumătate din viață online și nu ne mai deranjează

creierul e o stafidă care s-ar ghilotina de una singură

s-ar înrola voluntar în armată

ar trage fără milă în dușmanii patogeni

în câteva ore ar  ocupa cu brio tot ce i s-ar ordona să ocupe.

e neînchipuit de ascultător față de dorințele celorlalți, pe ale mele le evită fără pic de rezerve.

 

-fabric și răspândesc maniacal impressionisme

poate, poate rămân în anonimat și mâine-/-

 

integritatea sinelui e parola de intrare

până când se estompează totul și rămân pe retină

un șir nesfârșit de blocuri/un șir nesfârșit de piele deshidratată

 

sunt ca o cârtiță sensibilă la acțiunea luminii

mă pun ascultătoare în colet și mă expediez acolo unde e nevoie de mine

până când voi fi desconspirată și se va găsi

pe unde

ies la suprafață

(*Redactor-șef adjunct Alecart,  Alina Vițel este absolventă a  clasei a XII-a, filo. Anul trecut, a obținut Premiul al III-lea la Concursul Național „Rețeaua literară”- secțiunea poezie.)

 

Mălina Turtureanu:

polaroid

 

amândoi pe terasă picioarele goale pe gresie degetele mele vopsite în negru îi gâdilau glezna

bea cafeaua fără zahăr & mă întreba de ce-mi scriu mereu textele cu litere mici de ce nu-mi las niciodată părul și unghiile să crească de ce spăl cearșafurile înainte să se murdărească

cafeaua mea avea zahăr cât pentru o duzină i-am văzut jucăria din mână l-am întrebat de unde a apărut

o are de când era mic tatăl lui îi meșterise un căluț din lemn l-a recuperat înainte să ardă tot ar fi putut să-și salveze tatăl dar a salvat calul acum îl are în mâini și îmi zâmbește

din toată fața nu-i mai văd decât dantura osoasă care vorbește pe slow motion aș vrea să înțeleg ce-mi spune atunci totul ar fi mai simplu poate atunci aș învăța să-i gătesc ce-i place poate atunci mi-aș lăsa părul lung ca să aibă ce mângâia poate atunci aș începe să folosesc lac de unghii poate atunci aș putea să-i nasc copilul pe care și-l dorește să se joace cu acest cal

deja îl vede

ghemotoc de carne de-a bușilea

înainte să apuce sânul va atinge calul

va dormi cu el va mânca din el îl va lua la plimbare când va crește va face dragoste cu el și apoi îl va lăsa moștenire nepotului meu

și dacă e fată nu-i problemă îi va pune o fundiță roz în jurul gâtului fetița lui pardon fetița noastră va iubi acest căluț îl va folosi pe post de limuzină pentru păpuși încep să râd cum adică va fi country barbie edition da va fi country barbie edition ai să vezi ce o să-i placă

ai să vezi ce-o să ne iubească ce-o să te iubească

fără motiv pur și simplu

cineva o să te iubească

& nu o să-ți mai ceară nimeni să-ți scrii textele cu majuscule

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!