Este ora 5:25, și, pentru prima dată, văd răsăritul din Marea Britanie. Privesc pe fereastră campusul, acum liniștit, și veverițele care se urcă din câteva mișcări agile pe trunchiurile copacilor. Sunt în cel de-al treilea trimestru al primului meu an de facultate. Este perioada cu examene, sute de pagini parcurse cu fervoare, nopți petrecute la bibliotecă și pete de cafea pe fiecare caiet cu notițe. Oricât aș fi de copleșită de stres în timpul acestor zile, sentimentul care predomină este cel de recunoștință și de împlinire. Primul meu an de studenție la University of Warwick a reprezentat cea mai bogată experiență a mea, intelectual și afectiv deopotrivă. Îmi petrecusem clasa a douăsprezecea într-o perpetuă și înfrigurată așteptare: procesul de aplicație, examenele, ofertele de la universități, bacalaureatul. A fi studentă la o facultate de top era, în acele momente, singura finalitate la care mă gândeam: punctul în care ar fi culminat eforturile și aspirațiile mele din ultimii ani. Cu siguranță, intensitatea cu care mi-am dorit să ajung aici s-a reflectat asupra modului în care, ulterior, am trăit și m-am raportat la noua mea viață. Am plecat de acasă cu inima deschisă și plină de entuziasm față de orizonturi, oameni și locuri noi.
Într-adevăr, despărțirea de prieteni și de familie a fost un pas greu, și am simțit-o ca pe ultimul capitol din adolescența mea. Știam că las în urmă atmosfera atât de dragă din anii de liceu, alături de toate momentele pe care le împărtășisem cu oamenii care îmi fuseseră în fiecare zi aproape. Știam că distanța și mediul vor lărgi din ce în ce mai mult diferențele dintre noi și că, încetul cu încetul, ne vom continua separat propriile povești. Dar, odată cu fiecare lacrimă de rămas-bun, certitudinea că am ales drumul pe care trebuie să îl urmez era tot mai puternică. M-am urcat în avion știind că îmi ascult chemarea și că visul meu trebuie să mă ducă departe de acasă.
Și apoi, totul a fost mai ușor decât m-aș fi așteptat vreodată. Auzisem de la sora mea și de la mulți dintre prietenii mai mari că primele luni vor fi dificile din punct de vedere emoțional și că voi avea nevoie de timp pentru a depăși dorul și singurătatea. Pentru mine, nu a fost deloc așa: la început, fascinația provocată de noutate a umplut golul rămas după despărțirea de cei dragi.
Campusul mi se părea aproape năucitor de vibrant și în fiecare zi întâlneam alți oameni, pe care îmi plăcea să îi ascult împărtășindu-și experiențele culturale și de viață. La Warwick, timpul parcă trece într-un alt ritm: zilele și săptămânile sunt incandescente și simt că fiecare mă schimbă și mă îmbogățește mai profund decât oricare altă etapă din viața mea. Prieteniile noi au venit natural și sunt fericită să am alături de mine oameni în care am încredere și de la care simt că am multe de învățat. Cu siguranță, viața în campus a contribuit mult în acest sens: de la mers cumpărături și la sală, și până la după-amiezile și nopțile petrecute lucrând, m-am obișnuit să nu mai fac aproape nimic singură. De aceea, experiența universității este legată, pentru mine, mai ales de bucuria de a împărtăși fiecare moment cu oamenii cu care am scopuri și valori în comun.
Studiez Filosofie, Politică și Economie, trei discipline pe care le aprofundez atât separat, cât și în sfera lor de întrepătrundere și corelație. Din punct de vedere academic, am simțit că anul acesta a fost foarte solicitant și am învățat să fructific orice moment liber. În fiecare săptămână avem de citit sute de pagini de literatură de specialitate la modulele de filosofie și de politică, plus câteva seturi de probleme pentru disciplinele exacte (matematică, statistică și economie). În general, ți se oferă, ca student, libertatea de a-ți alege singur cât de mult îți dorești să investești: în timpul anului, nu suntem evaluați decât pe baza câtorva eseuri și teste, care contează însă prea puțin la nota finală. În schimb, în ultimul trimestru, avem numai examene de an; și, în cazul meu, aproape toate au fost programate în aceeași săptămână.
Oricât de mult am simțit în anumite momente că îmi testez limitele, pot spune că, în general, am învățat din plăcere. Am paisprezece ore pe săptămână; restul este studiu individual. Mi s-a întâmplat de multe ori să ies de la un curs fericită din simplul motiv că ceea ce învăț mă pasionează cu adevărat și rezonează în profunzime cu mine. Am venit aici cu un sistem de convingeri oarecum rigid; îmi imaginam că am crezuri bine definite și că îmi este clar ce reprezintă pentru mine moralitatea. Dar, pe măsură ce am început să problematizez structurile sociale, relațiile de putere care operează între oameni, precum și noțiunile de egalitate, legitimitate ori datorie, mi-am dat seama în ce măsură mi-am construit identitatea pe baza conceptelor pe care le-am preluat ca atare din mediul în care am trăit.
Dincolo de tot ce am învățat la facultate, cred că schimbarea cea mai profundă a fost la nivelul conștiinței. Am crezut că voi prelua valori și idei noi – dar mai curând, am înțeles cât de fluide, manipulabile și ușor de contestat sunt normele și criteriile noastre.
În cursurile mele, accentul cade foarte mult pe deconstrucție, spirit critic și gândire independentă. Majoritatea seminarelor sunt dezbateri în grupe de maxim șaisprezece studenți, pe marginea temelor pe care le analizăm la curs. Suntem, unii pentru alții, critici și resurse de învățare.
Dincolo de latura academică, Universitatea este foarte preocupată să ne ofere spațiul și oportunitățile de care avem nevoie pentru dezvoltarea noastră personală. La Warwick există aproape două sute de societăți studențești, academice sau sportive, precum și servicii de consiliere profesională sau psihologică. Biblioteca este deschisă non-stop, cursurile sunt înregistrate și încărcate pe platforma on-line, iar orarul nostru este destul de flexibil – avem libertatea de a ne alege, la începutul anului universitar, ziua și ora la care vrem să avem fiecare seminar. Uneori, simt că îmi lipsește agitația unui oraș: după câteva săptămâni petrecute în campusul pe care îl străbat pe jos în treizeci de minute, apare nevoia de a schimba peisajul, măcar pentru puțin timp. Până acum, am făcut câteva scurte escapade în orașele din împrejurimi: Coventry, Leamington Spa, Stratford-upon-Avon și Birmingham.
Un trimestru la Warwick are zece săptămâni și este urmat de o lună de vacanță, așa că până acum am revenit în Iași de două ori, de Crăciun și de Paști. Cred că a mă întoarce acasă a fost mai greu decât a mă muta în Marea Britanie. Lăsasem în urmă nostalgii și inconștient, probabil că speram să regăsesc locul așa cum era când am plecat. Deși mi-am păstrat aproape toți prietenii vechi, nu am putut să nu mă simt oarecum străină și singură. Atmosfera nu mai era la fel, dinamica din grupul meu se schimbase, iar Naționalul avea acum, pentru mine, o energie la care nu mai puteam fi conectată. Am avut nevoie de timp să recuperez sentimentul de acasă și mulți dintre prietenii de la facultate mi-au confirmat că au simțit la fel. Probabil că, deocamdată, destinul nostru este să trăim cu inima în două lumi.
Îmi îndrept privirea spre biroul încărcat de căni de cafea, cărți, liste cu formule și articole adnotate în grabă. În ultima vreme, am uitat ce înseamnă să mă simt odihnită. Febra examenelor ne-a cuprins pe toți, iar a găsi un loc liber în bibliotecă este o aventură în sine, deși clădirea are cinci etaje. Ne oprim uneori din învățat și schimbăm câteva zâmbete și priviri epuizate. Este o provocare pe care mi-am dorit-o și care îmi aduce mulțumire. Pot spune, cu sinceritate, că nu mi-aș dori să fiu nicăieri altundeva.
*Laura Ştreangă, colaboratoare Alecart, este absolventă a Colegiului Național Iași, fiind șefă a promoției 2017. În prezent, studiază Filosofie, Politică și Economie la Universitatea Warwick, în Marea Britanie. În liceu, a fost olimpică la limba și literatură română și a obținut Premiul I la Olimpiada Internațională de Lectură.
Articol preluat din ALECART 20.
