Cu spatele la zid și ochii către soare: Roșu, roșu, catifea, de Veronica D. Niculescu

„A fost odată…”, așa încep poveștile. Dar oare visurile cum încep? Poate cu o inimă deschisă de studentă, de copil, de bătrân și cu credința că mâine va fi mai bine, că mâine te vei trezi într-o altă lume în care ai voie să gândești, să iubești, să fii tu. Dar până atunci, nu-ți rămâne decât visul și, odată ce pășești înăuntrul său, descoperi că nu ești singurul. Alte inimi bat în același ritm, alte gânduri se aprind în același timp și toate doresc un singur lucru: libertate. Uneori, oamenii ar vrea să fii altcineva, să te conformezi lumii lor. Ei te forțează să zâmbești când simți că nu ar trebui să o faci, îți cer să te înclini când nu e necesar, să-ți însușești valori pe care nu le recunoști, dar adevărul e că oricât te-ai adapta, ceva din tine rămâne mereu acolo: un cuvânt din copilărie („căiniță”- cărniță), un cântecel („Într-o zi mi-ai dăruit o portocală”), o amintire. Cine știe cum, cine știe când, cine știe dacă e refrenul surd al tuturor poveștilor din „Roșu, roșu, catifea”, prin care Veronica D. Niculescu ne face să conștientizăm că adevărata bogăție este libertatea de a fi cine suntem, de a trăi așa cum îți dorești, fără grija zilei de mâine. Imaginează-ți o viață în care orice mișcare îți este urmărită de securistul de la parterul căminului, în care o sticlă de ulei e mai valoroasă ca orice altceva, în care o bucățică de carne e un lux pe care aproape nimeni nu și-l permite. Personajele nu-și mai trăiesc viața, ci speranța. În acest context, imaginația nu e o fugă de realitate, ci unicul mijloc de a construi punți între oameni. Lumile din carte, cele 15 povești interconectate, se nasc nu din frică, ci din curajul de a crede că există o salvare.

„Înduioșată, ai vrea să oprești spectacolul. Dar spectacolul continuă și continuă până la acel final atent regizat pentru alții ca tine.”

Două studente în anul trei, ca două surori, acum mature, fiecare cu viața și cu destinul ei. Una e mamă, cealaltă încă singură. Atât de diferite, dar, în același timp, atât de asemănătoare, căci un trecut aspru și rece, încălzit doar de un reșou improvizat, le va lega pe viață. Două radare programate să caute o cărămidă, două tinere disperate care, într-o zi de duminică, când căminul e pustiu, încearcă să repare o greșeală care face pântecul să se simtă greu și plin de viață: „Eu i-am zis, i-am zis când a plecat acasă, ai grijă, ai grijă. Și i-ar s-a întâmplat”.

„Și Grigore, cu mintea tulbure de impresiile adunate din lumea cea nouă, primește de la mama un piramidon.”

Când descoperi cum arată viața dincolo de pătuțul cu gratii și rățoiul de pluș, nicio pastilă nu te ajută să-ți revii. Fiecare dintre noi a fost un explorator cu inima mare și pașii mici. Am gustat din viață încet, linguriță cu linguriță, uneori ne-a plăcut, alte ori ne-am strâmbat. Grigore, un băiețel de trei anișori, simte pentru prima oară frica, o strigă pe mami, dar nimeni nu-l aude, descoperă tentația și cât de tare doare apoi pedeapsa (-Băi! Țipă fratele pocnindu-l peste mînă și smulgîndu-i halvița. Tîmpitule!), gustă din băutura oamenilor mari, simte amarul și amețeala. Îi e frig, vrea acasă. Acasă la mama.

„Mămăligă cu ceapă prăjită, pâine arsă pe plită și frecată cu usturoi, supă de tacâmuri, papricaș cu găluști de făină, ciorbă de fasole, un zâmbet de porc, o ureche, poate o limbă, mămăligă cu răbdări prăjite, mămăligă de ieri, mămăligă de poimîine, o portocală. O portocală?! Cin-a-ndrăznit?”

Doinița stă la coada lungă din fața alimentarei. E fericită căci, pe lângă ce i-a spus mama că trebuie să cumpere, are bani și pentru o pereche de ciupici, numai să ajungă la timp. Într-o zi mi-ai dăruit o portocală,/ Lumea toată ne părea o portocală e melodia fredonată de fetiță, e șoapta care pleacă din inimă și se înalță spre cer, e cântecul care ne învață că dorințele trebuie rostite cu voce tare, pentru că atunci când crezi cu toată ființa ta, lumea începe să se schimbe. Atunci când cânți cu poftă de viață nu mai contează nici coada interminabilă din fața alimentarei, nici frigul, nici privirile încrâncenate ale adulților din jurul tău. Cu un cântec pe buze chiar și cele mai plictisitoare treburi, precum statul la coadă, devin o joacă de copii. Iar asta ne amintește că lumea nu se schimbă doar prin fapte mari, ci și prin felul în care le însoțim cu un cântec, o bucurie și poftă de viață. Însă visul frumos nu durează mult, căci realitatea comunistă e crudă, dură și nemiloasă, mai ales cu o fetiță care nu-și dorește nimic altceva decât o pereche de ciupici: într-o clipă de neatenție, Doinița alunecă pe gheață, sticla din sacoșă se face țăndări, iar ciupicii se îmbibă cu ulei. Fericirea aiuritoare, ține minte, fetițo, îți scade vigilența. Spaimele se impregnează înăuntru mai ceva ca o pată de ulei. E greu să vezi cum suferă nu numai adulții, ci și copiii, cei care nu au nicio vină că societatea funcționează așa și că la conducere este doar EL, pentru că așa e „bine”, pentru că așa trebuie să fie. E greu când un copil îi cere mamei, cu ochii în lacrimi, că vrea „căiniță”, dar mama nu are ce să-i dea altceva decât fasole și păstăi. E greu când te întreabă fiica ta: Oare eu o să mai mănânc vreodată în viața mea cașcaval? și tu nu știi ce să-i răspunzi decât că, dacă vrea, este orez. Însă ea e sătulă și de orez și de cartofi și de orice altceva îi poți oferi sau, mai de grabă, ce nu-i poți oferi. Iar întrebările continuă, căci foamea-i mare: Câte vrăbii or trebui, așa, pentru un papricaș? E greu când ai fost născut într-o astfel de lume sau n-ai fost, deși s-ar fi putut: În coșciug e o mireasă nespus de frumoasă […] fata asta rămăsese gravidă, nu mai era nimic de făcut, a făcut ceea ce fac atâtea altele, atunci când nu mai e nimic de făcut.

„Cauți să nu faci gălăgie prea mult – că zeul se mînie ușor! -, dar nici prea puțin – că riști să nu te audă. Spui o rugăciune temperată, decentă. Din suflet, nu din gît. Ceri și ți se dă. Iar când zeul dă, slavă lui, culegi și dispari imediat.”

Alimentara, tărâmul făgăduinței pentru pisici, nu și pentru oameni. Cozi interminabile, pline de speranțe, de reproșuri pe care nu le poți rosti cu voce tare, chiar dacă atunci când ajungi în sfârșit la tejghea, vânzătoarea – zeul în halat – îți spune că nu mai este, că tocmai s-a terminat, căci ce e de la zei nu pot lua pământenii. Printre cozi lungi și diforme se întrevede o Românie a nimănui sau, mai bine zis, a unuia. O Românie împietrită, țeapănă, un pește cu aripioarele ridicate și țepoase, de te tai în ele și cu gura strânsă tare, tare: Avea un bot așa de strâns, cum să-ți zic, ca un om care s-a hotărât să nu mai scoată o vorbă toată viața de acum înainte. Ce zic eu, care viață? Peștele ăsta, îți spun, avea o figură cum n-am mai pomenit.

„M-am gândit mult. La zilele de vară cînd eram toți trei fericiți, fără să știm deloc că suntem fericiți. Fiind.”

Bătrânețea e o liniște în care începem să ne auzim mai bine pe noi înșine, cu toate ezitările, alegerile, visurile duse până la capăt sau lăsate în urmă. Totuși privim înapoi cu zâmbet pentru că, indiferent de piedici, ne-am trăit povestea în felul nostru. Așa e și domnul Teodorescu. Tot ce i-a mai rămas sunt amintirile care parcă îl sufocă atunci când povestește vreuna dintre ele, căci sunt așa de multe detalii și atât de multe obiecte… și frica, frica de a nu uita, de a nu le pierde. Frica devine o boală a societății, oricui îi este teamă de ceva sau de cineva. Ea te îndeamnă să pornești la drum în noaptea de Revelion, chiar dacă nu știi încotro te îndrepți sau poate știi din cauza acelei bucăți de sfoară rece, ce-ți taie degetele când bagi mâna în buzunar, sfoară care cu câteva zile în urmă ținea împreunate mâinile unui mort: Cu o sfoară și-un pic de întuneric se rezolvă totul. Noapte bună și la mulți ani!

„Jur! Jur! E ușor să mimezi. Dar e greu să spui altfel decît în gînd rima atît de repetată în cameră […], rima cu pupatul în dos”

Curajul se învață cu zâmbetul pe buze, iar aventura începe cu o exclamație simplă: Jur!, care sună însă cu totul altfel din gurile a două tinere studente din provincie când prima literă este schimbată cu o alta. E o promisiune rostită în gând că acel tu autentic va aștepta în tăcere momentul să strălucească din nou. Să rămâi tu într-o lume care vrea să te absoarbă e un act de curaj tăcut. Te poți schimba, dar nu te poți pierde, oricât de mult ar vrea ei, cei de la conducere. Ce mai ține țara în comunism? Niște ace de siguranță fixate bine și puse acolo unde trebuie. Curând vor cădea și ele, alunecând în scurgerea de la baie, cum au alunecat și acele Corneliei. Curajul era o adiere departe, pe malul lacului, un cuvînt înfiorînd apele. Nu aici. Două suflete, Cornelia și Grig, se apropie fără grabă într-o simplă cină la cantina facultății, cină care devine poveste. Din iubire se naște curajul, iar cei doi tineri riscă totul pentru a petrece o seară împreună. Totul e dans, plutire, destin, o întâlnire în afara timpului unde două suflete se ating stângaci. E visul care nu mai poate fi separat de realitate pentru că inima recunoaște ce mintea abia începe să înțeleagă.

Finalul nu e un sfârșit, ci o promisiune că libertatea o dată obținută, nu se mai pierde: Roșu, roșu catifea,/ Ce se dă nu se mai ia!

Veronica D. Niculescu este invitata colegilor noștri mai mici la Întâlnirea Alecart jr., joi, 23 octombrie, ora 10.15, Colegiul Național Iași, și invitata noastră, alături de Tracy Chevalier, duminică, 26 octombrie, ora 10, la Muzeul „V. Pogor” Iași.