A cui e casa asta?, de Alexandru Vakulovski sau suntem în bula noastră de sticlă

A cui e casa asta? E a Moldovei? A Terrorusiei? A României? A Transnistriei? A lui? A ei? A cui e ea, mai exact?

Casa asta nu e, de fapt. În lumea lui Vakulovski totul e decupat și fiecare e casa altuia. După, nu mai există nicio casă, căci fiecare a fost un cămin pentru un omuleț verde, pentru soare, pentru mare, pentru titușki. Lucrurile continuă însă să se schimbe și traiectoria lor să afecteze fiecare ființă și locuință în parte. Sau poate că presupusa schimbare stabilește, de fapt, golul imens unde vom putrezi cu toții, alături de stâlpii ghimpați, de ce a mai rămas, alături de vină, de milă, de răstignire, alături de bezna din berile Peja și de cea a pleșkaviței, alături de nimic. Noi suntem nimicul cu care se va șterge pe jos când în împrejurimi se va lăsa liniștea și ne vom găsi într-un spațiu imens în care să vedem cine suntem. Români? Ucraineni? Ruși? Moldoveni? Nu suntem toți la fel sau n-am fost niciodată? Ajungem să ștergem epiderma fiecăruia atunci când suntem față în față. Pentru că nu putem să acceptăm că suntem doar oameni. Oameni ce nu știu că sunt așteptați de bombe când vor urca în avion, oameni ce descoperă că numele lor nu se află pe nicio listă de așteptare pentru vreun gând sau vreo speranță, oameni ce nu mai există pentru alți oameni, fiindcă sunt prea mulți și presa de limbă rusă nu le vrea existența vizibilă nicăieri.

suntem prea mici

nu contăm și oricum

din noi se va alege

praful

Tot ce se întâmplă acum și s-a întâmplat în trecut, de nenumărate ori, e o istorie scrisă cu fiecare secundă care trece. E ceva care ne afectează pe toți, într-un mod sau altul, deși putem închide ochii și da din cap că nu a fost și nu e treaba noastră.

Volumul de poezii al lui Alexandru Vakulovski A cui e casa asta? surprinde deopotrivă ceea ce a fost și ceea ce este. Ceea ce am putut crede că a fost, dar iată că încă ne macină. Fiecare lucru mărturisit arată că istoria se învârte în buclă și că tot ce știm despre trecut a trecut pe lângă noi, iar noi suntem încă mânați de credința oarbă că soluția va veni în cele din urmă azi, mâine, peste un an, în orice caz, curând. Că soluția ne va găsi și ne va mântui. Negreșit. De fapt, greșit.

Propaganda și înșelătoria mânuite cu dexteritate continuă să asigure singurele surse de informare, iar cei ce văd dincolo de ele așteaptă, sperând să prindă și ziua de mâine, iar ceea ce are să vină cu ea, să fie schimbarea. Restul dorm, molfăind liniștiți visul că deja totul e bine. Și dacă nu bine, suportabil. Și dacă nu suportabil, măcar nu rău.

În realitate, chiar lângă noi (și pentru noi, dar cine să vadă?) se caută niște texte convenabile despre umanitate și despre pace, care nu pot demasca nici interesele și nici politica coruptă, nici crimele comise, încă nescoase la lumină. Fiecare cuvânt trece ca un tanc ce nu poate fi stăpânit și împrăștie nedreptate, lăsând atacurile/asalturile să înainteze amenințător în direcția fiecărui om care trece prin casa lui.

Azi plecăm dar nu

pentru ultima oară

Volumul lui Alexandru Vakulovski înfățișează, în egală măsură, o lume încremenită, în care războiul nu pătrunde, în care există un sentiment de armonie, deși vag și provizoriu. În care Sunny Hill are oameni ce vin și pleacă cu taxiul, așteaptă, unde sunt mănăstiri, iar paznicul timpului de la Ulpiana binecuvântează templele, bisericile de pe câmp, cimitirele. De fapt, nu se întâmplă nimic nou aici. E doar o viață simplă, cu câteva beri la căsuța de stuf, cu câteva cafele la Half & Half, cu ceva bun de la viva fresh market și o noapte liniștită alături de stăncuțe și porumbei.

A cui e casa asta? e un volum terifiant, dar, în același timp, melancolic și plin de forță, degajând o liniște teribilă și așteptând parcă o liniște caldă, adâncă, atotcuprinzătoare. În versurile lui omul se răzvrătește împotriva lucrurilor care continuă să se întâmple în fiecare zi, în fiecare  noapte, lună de lună, acum și mereu.

Deși imaginea de ansamblu pare de multe ori pesimistă, versurile sunt strigăte de ajutor palpitând de dorința de a vedea lumea conturată în partea a doua a volumului posibilă.

apoi sus la balcon

privind luminițele Priștinei din

Sunny Hill

întorcându-mă în cameră

deschizând jokerlivestream

alt reper pentru o seară

frumoasă

Alexandru Vakulovski reușește să dezvăluie comedia duplicitară a politicii și a crimelor înfăptuite sub idei fals salvatoare ce susțin, în fapt, separatismul și propaganda care e mai tare decât un batalion de tancuri/ chiar și atunci când e proastă. Ținta se transformă în praf, vizând oamenii, istoria și credințele sau convingerile lor.

În poemele acestui volum se face auzită istoria. Sunt versuri dureroase, uneori pline de umor, creând  o priveliște care dă senzația stranie de experimentare a unui déjà-vu. Planeta se învârte din America până în Rusia sau din Amazon până la Nistru, din Kossovo, Tiraspol sau Kiev, iar Trump, care e cam ocupat și n-are timp  de prostii ca / încălzirea globală, Macron, care vrea să ajute, Merkel, care tremură, cade și renunță sau Putin, care se joacă la butoane și se preface că Dumnezeu nu-l vede nu știu că de toate se va alege praful.

câmpul de grâu și de

floarea soarelui

s-a umplut de cadavre

în grădini

printre roșii

porumb

pe acoperișuri

pe asfalt

cadavre

bucăți de cadavre

 Poemul februarie în Odesa la anul este, din această perspectivă, semnificativ. E o consemnare a trecutului prin prisma prezentului, a unei istorii recente în care schimbările s-au ținut lanț: în anii `70 și în anii `80, când la Odesa găseai cărți românești cu grafie latină, în anii `90, când lumea se reinventa din moloz, în februarie 2014, când odesiții preferă să-și acopere ferestrele / cu scânduri bătute în cuie iar / instituțiile sunt îngrădite cu / sârmă ghimpată.

Fuga de listele cu militarii uciși „la datorie” e martorul ocular al ororii, spaima e încă vie, iar țelul artistic, încă blurat, deține o colecție de narațiuni brutale prescrise celor suferinzi. A mai trecut o zi și bisericile s-au umplut de cadavre și de răniți. E de înțeles, e ceva greu și pentru Dumnezeu.

Chiar dacă nimeni nu vrea să moară / moartea-i peste tot, iar oamenii continuă să împingă cu mâinile goale granița pe care au avansat-o soldații ruși sub privirea celor ce scriu în ziare articole mai mult despre problema graniței decât despre adevărul uciderii oamenilor în numele acestei granițe.

Printre imagini crude și cutremurătoare ale unei istorii recente, ivite din răzvrătire și silă, Alexandru Vakulovski ne avertizează că este mai bine să te obișnuiești că nu poți face din tranșee / drum / mai bine o iei prin arătură, mai bine decupezi fiecare cămin și uiți de unde vii și unde te-ai întors.

la apus toate ciorile

pleacă undeva și oamenii

trag obloanele

 

 

*Theodora Sterpu este elevă în clasa a IX-a, filologie, la Liceul „Varlaam Mitropolitul” Iași.

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!