“Mama mea m-a făcut om de ştiinţă fără să vrea. Toate mamele din cartier îşi întrebau copiii abia întorşi acasă: Ei, ce ai învăţat nou astăzi? Nu şi mama mea. Ea mă întreba: Ce întrebare bună ai pus astăzi? Această diferenţă m-a făcut om de ştiinţă.”
Interesant! Acest important detaliu din viaţa unui laureat Nobel îmi confirmă convingerea că toţi ne naştem oameni de ştiinţă. Părinţi, v-aţi săturat de De ce?-urile copilului dumneavoastră? Mai gândiţi-vă – curiozitatea copilăriei, nelimitată de norme sau domenii, face din orice junior un cercetător. Răspunsul pe care însă cei mici îl primesc de multe ori este: O să înveţi la şcoală! – iar şcoala, deţinătoarea tuturor răspunsurilor, este văzută cu un amestec de fascinaţie şi frică… până când devin propriu-zis elevi. Din acel moment, inconştient, imaginea idealizată se demontează. Cum funcţionează magneţii? – Lasă, o să înveţi la liceu! Noul elev ajunge într-o lume standardizată şi abstractizată, prea puţin compatibilă cu înclinaţia sa naturală spre cunoaştere. La grădiniţă, eu nu suportam “orele” de matematică (care constau în manipularea de beţişoare – erau albastre şi îmi dau fiori şi acum), dar iubeam enciclopediile care prezentau lumea aşa cum era: colorată, vie, complexă. Astfel, insistându-se atât de mult în educaţie pe reguli şi limitări în defavoarea componentei creative şi a viziunii de ansamblu, atât de importante în viaţa unui tânăr în formare, ştiinţa este devreme exclusă din viziunea de viitor a elevilor. Cam în acelaşi timp apare, printr-un mecanism de cerc vicios între generaţii, o prejudecată generală împotriva ştiinţelor în particular şi a şcolii în general. Pe scurt: şcoala, de prea multe ori, nu ştie să se adapteze nici la societatea în schimbare şi nici la personalităţile şi nevoile elevilor (Ce e de fapt conceptul abstract de şcoală pe care îl folosim atât de des? Nu sunt doar profesorii! Feedbackul prof-elev şi mentalităţile prezente şi transmise au aici o relevanţă uriaşă). În acest sens, câţi dintre dumneavoastră luaţi sau aţi luat parte cu plăcere la orele de fizică sau chimie din liceu? Aţi aflat cum funcţionează magneţii?
Una dintre consecinţele fatale ale acestui comportament este faptul că deseori “educaţia” limitează treptat înclinaţia naturală spre creativitate şi curiozitate. De văzut experimentul prezentat de Ken Robinson, în care un grup arbitrar de copiii de grădiniţă (dintre care 98% au reieşit ca fiind genii creative) este urmărit pe parcursul educaţiei şcolare, timp în care capacitatea lor creativă scade dramatic. Sunt convins că primul mit ce trebuie demolat este că ştiinţa ar fi exclusiv pentru elite. De ce s-ar întâmpla astfel, de vreme ce abilităţile necesare pentru a fi om de ştiinţă sunt, în fond, cele cu care ne naştem cu toţii? Iată un celebru enunț al lui Einstein: Imaginaţia e mai importantă decât cunoaşterea. Eu, băiatul cu fizica şi ştiinţele exacte, am fost uimit când a reieşit că emisfera mea cerebrală dominantă este cea dreaptă, corelată, în general, cu gândirea neîngrădită.
Cred că toate aspectele de mai sus sunt valabile pentru numeroasele sisteme educaţionale din lume care sunt considerate a fi în impas. Totuși, în Românialucrurile sunt și mai grave, căci elevii pasionaţi de ştiinţă au, în principiu, o singură opţiune: olimpiadele şcolare care, după părerea mea, sunt destinate aceluiaşi sector uman care are succes în educaţia clasică. Mai exact, se încurajează munca abstractizată şi deseori repetitivă, gândirea convergentă, iar lucrul se desfăşoară aproape exclusiv individual. Pentru mine şi pentru mulţi alţii, a funcţionat – credeţi-mă și participarea intensă în astfel de competiţii mi-a schimbat viaţa. Am devenit însă conştient că o medalie de aur sau a avea 10 pe linie nu este o garanţie a succesului într-o viitoare carieră în ştiinţă sau tehnologie. Lipsa alternativelor în România îi descurajează pe tinerii pasionaţi, dar care nu ating performanţe în competiţii.
Aţi auzit de ISEF (International Science and Engineering Fair)? Recunosc, mă simt intimidat de realizările ştiinţifice ale adolescenţilor care ajung acolo. Exemple de proiecte câştigătoare: recunoaşterea emoţiilor în înregistrări vocale sau o tehnologie de protecţie a neuronilor utilizând nanoparticule. Mă întreb: contează dacă aceştia ar reuşi să obţină o medalie la o olimpiadă internaţională? E vorba de o altă atitudine, iar eu văd lucrurile aşa: vechea gândire – Mai întâi să ştiu, apoi voi face!; noua gândire – Mai întâi să ştiu ce vreau să fac, apoi voi învăţa ce trebuie să ştiu! Am învăţat astfel că niciun om adevărat de ştiinţă nu se sperie de ceea ce nu ştie.
Îmi pun foarte des problema cum ar trebui să arate o şcoală ştiinţifică adevărată. Nu am întâlnit încă un astfel de forum viu – imaginaţia e singura limită când e vorba de ce ar putea produce o asemenea aglomerare de creier încins, pentru că primul principiu ar fi, desigur: Învaţă făcând!
Din fericire, am întâlnit mulţi oameni care simt că vor mai mult decât raţia zilnică din programa standard. De fapt, cel mai probabil şi tu eşti unul dintre ei. Bineînţeles, problema nu se rezumă doar la ştiinţe. Respiră adânc, uită-te în oglindă şi hai să încercăm împreună să schimbăm ceva. Pentru că se poate. De aceea nu pot să îţi spun decât un singur lucru: ai grijă de floarea ta. Pentru că grădinarii buni sunt rari. Din fericire, poţi să îţi alegi grădina. Gata, de ajuns cu metaforele! La final, aş vrea să rămânem cu ceva practic, şi anume ,cu atitudinea omului de ştiinţă: să nu lăsăm ceea ce nu ştim să ne împiedice să facem ceea ce dorim!
Notă: Articolul de mai sus a fost publicat în numărul 6 al revistei „Alecart”, republicarea pe blog constituie un posibil punct de plecare în dialogul de mâine dintre redactorii/ cititorii Alecart și Tudor.
