O piele prea strâmtă și puțină vinovăție: Culorile despărțirii, de Bernhard Schlink

Oare ce-am mai ascuns față de mine ca să-mi țin viața sub control?

Gri cenușiu. Gri lăptos. Gri de plumb, dens, opac. Griuri calde, în care irizații vag strălucitoare destramă pentru o clipă monotonia. Griuri peste care se revarsă umbre ce fac să tremure, tot pentru o clipă, uniformitatea atent studiată și cu greu dobândită a vieții de zi cu zi. Culorile despărțirii sunt, în fapt, mereu aceeași culoare: griul aparent fără nuanțe, dar, în realitate, cu infinite mutații interioare care, în cazul personajelor lui Bernhard Schlink, se revarsă brusc sau se infiltrează treptat dinspre trecut spre prezent. Provocând o mișcare de suprafață a cărei profunzime abia poate fi întrezărită. Falia e mereu adâncă, tăioasă, lăsând conștiinței posibilitatea să (re)descopere o vinovăție, să o tatoneze, să o analizeze, să o facă suportabilă. Vina e mai mult sau mai puțin justificată. Justificabilă, poate, pentru ceilalți, dar apăsătoare și dureroasă pentru cel care știe sau e obligat să-și amintească. Vina e ca o zgaibă pe care o atingi din greșeală și tot ceea ce a fost crezut vindecat iese la suprafață, traversează conștiința, o scurtcircuitează, provocând o ajustare a prezentului. Amintindu-ți.

Fiecare bucată narativă a acestui volum presupune o reevaluare sau o confruntare cu un moment în care personajul a trăit o ruptură. Despărțirea propriu-zisă e precedată de o clipă în care celălalt a fost trădat. De fapt, indiferent dacă cel trădat se simte astfel, înțelege sau nu ceea ce se întâmplă, trădarea acționează nu atât asupra lui, ci, în primul rând, asupra celui care a provocat-o. Care se ascunde în spatele unor justificări, caută scuze, e prea nevolnic, prea rănit, prea orgolios sau prea laș să ia o altă decizie. Ruptura e, în aproape toate aceste povestiri, repede surmontată. Așa crede fiecare personaj, așa pare a arăta drumul lui în viață și timpul scurs dinspre atunci până în prezent. Dar ceva se întâmplă și ceea ce a fost năvălește în ceea ce este. Confruntarea nu e obligatorie, însă, de cele mai multe ori, ea există și aduce adevărata despărțire. Care nu înseamnă aproape niciodată liniște, ci doar o ajustare la realitatea pe care gestul de demult a provocat-o și situarea personajului într-un timp împăcat, ce dobândește claritate, chiar dacă nu anulează suferința, ci o încarcă de un vag regret (Amuleta, Daniel, my brother), de hotărârea de a ispăși (Picnic cu Anna), de demnitate (Inteligență artificială) sau de singurătate (Muzică între frați).

Dacă vrei să suporți singurătatea, trebuie să te împrietenești cu ea. 

Minunat construite, cu multiple nuanțe ale mișcărilor sufletești ce determină o anumită poziționare în raport cu ceilalți și cu vârstele traversate, cu intersectări de perspective și oglindiri în propria interioritate, dar, mai ales, în sufletele celorlalți, Culorile despărțirii disecă momente de criză, hotărâri sau gesturi inexplicabile, al căror adevăr interior se relevă abia ulterior, într-o întâlnire peste ani, voită sau întâmplătoare, cu cel de care ai fugit, pe care l-ai pierdut sau de care te-ai îndepărtat. Singurele care nu se supun acestei mișcări sunt prima și ultima povestire, pentru că în ele despărțirea și pierderea sunt deja acolo, conștiința trebuie doar să le asume. În Inteligență artificială viața unui bărbat e pe punctul de a lua o altă întorsătură, fiindcă fiica celui mai bun prieten, Andreas, mort de ceva timp, dorește să aibă acces la arhivele Stasi, ceea ce ar scoate la lumină un adevăr ce nu găsise niciodată momentul oportun pentru a fi mărturisit. Un adevăr care înseamnă trădarea prietenului a cărui viață ar fi fost cu totul altfel dacă ar fi reușit să plece din Germania de Est. Andreas ar fi înțeles și m-ar fi iertat pentru ce am făcut cândva, ceva de care nu-s deloc mândru, ba chiar îmi este rușine – sau poate că nu trebuie să-mi fie rușine, pentru că ceea ce am făcut a fost doar omenesc, totuși aș prefera să nu fi făcut asta – și poate că ar fi  și spus că nu e nimic de iertat, că în viață apar lucruri între care există o nefericită nepotrivire și că eram și eu doar o victimă, ca și el. Ceea ce este remarcabil analizat în această povestire e tocmai încercarea de a justifica trădarea, incertitudinea cu privire la identitatea (dacă ea e consemnată sau nu) a celui care a raportat, amestecul de micime umană și de regret, avantajele obținute ca urmare a denunțului și gesturile făcute ulterior pentru a-și ajuta prietenul, lipsa oricărei umbre între ei până în momentul în care Lena decide să vadă ce conțin, sub pretextul unei cercetări de doctorat, documentele desecretizate. Ceea ce e perceput ca egoism al unei tinere care încearcă să salveze o carieră ratată obligă însă personajul să reanalizeze ce a însemnat propriul egoism și propria generozitate, într-un joc amplu și subtil de gânduri, justificări și adevăruri, în încercare de a păstra imaginea unei prietenii, nu pentru celălalt, mort demult, ci pentru sine însuși. Cât este interes meschin și cât este luciditate în hotărârea de atunci? Poate cineva să înțeleagă, dacă nu a trăit, cum a fost posibil? Mărturisirea ulterioară, mereu amânată, nu a venit din teamă de a nu putea fi iertat sau dintr-o reală suprapunere de conjuncturi nepotrivite? Ce se poate ierta? Ce se poate mărturisi? Există un singur trădător sau formele trădării sunt nesfârșite? Nenumărate întrebări preced momentul despărțirii simbolice de prietenul de odinioară. Căci reîntâlnirea cu Lena, indiferent ce ar aduce ea, determină o reevaluare și o reconsiderare a sinelui în raport cu celălalt. Acum, dincolo de anii în care a știut și a tăcut, există momentele în care și-a mărturisit sie însuși, clipele în care a fost nevoit să se reîntoarcă în trecut și să privească realitatea a ceea ce s-a întâmplat. Ceea ce a văzut nici nu mai contează pentru altcineva. E suficient pentru sine. A fost trist; e trist să-ți iei rămas rămas-bun de la un prieten, chiar și atunci când despărțirea e pașnică. În Aniversare, povestirea care încheie volumul, bărbatul are doar presentimentul despărțirii. Momentul fulgerător al revelației odată trăit aruncă o umbră asupra a tot ce este și a tot ce va fi. Și nici măcar certitudinea că e iubit nu poate alunga această umbră, care e a gândului că se agață de ceva ce nu îi aparține de fapt, care e în egală măsură a bătrâneții și a morții. Tinerețea partenerei de viață lângă senectutea lui i se arată, în cele câteva clipe ale dansului ei cu un altul (pură plăcere, simplă dăruire, dar al unei după-amiezi de vară), în adevărul a ceea ce este. El nu putea să-i dea nimic, nu putea decât să-i ia. Și totuși, asprimea tăioasă a înțelegerii, durerosul adevăr se învăluie în omenesc, în acel tulburător, și egoist, și atât de fioros gând care nu răscumpără, ci confirmă vinovăția și neputința de a nu reuși să facă altfel, de a amâna o despărțire care, oricum, tocmai s-a produs: Peste iubirea lor căzuse o umbră, nimic mai mult.

Tristețea se întinde peste toate, mă obosește, e o apă neagră, un lac negru în care mă înec, mă înec fără oprire.

Singurătatea este în aceste două povestiri identică pentru că ea vine dintr-o vinovăție de care celălalt e protejat. E o vinovăție căreia nu îi răspunde, pe care nu o diminuează sau nu augmentează cu o reacție, pentru că nici măcar nu o intuiește. Iar această stare neîmpărtășită face ca despărțirea să nu-l rănească, să-l protejeze de dezamăgire, de tristețe, de gol. Fapt care nu se întâmplă în niciuna dintre celelalte bucăți ale volumului, în care plecarea, îndepărtarea sau trădarea sunt urmate sau sunt provocate de undele seismice resimțite ca venind dinspre celălalt. Gesturile iubitei sau ale partenerei sunt înțelese ca rană făcută intenționat, din egoism sau din cochetărie. Cu cât vârsta acesteia este mai tânără, cu atât resentimentul e mai covârșitor. În Picnic cu Anna, el e un bărbat a cărui viață a fost iluminată și modelată de apropierea de fetița care apoi s-a transformat în adolescentă și, mai târziu, în tânără femeie, de micile ei gesturi de tandrețe, de bucuria revărsată în jur, de plăcerea inițial nevinovată de a-i tulbura certitudinile și rutina, toate transformate însă treptat în sălbăticie și în neîncredere, în plăcere de a răni și de a umili până când bărbatul ajunge să asiste pasiv la agresiunea asupra ei, chiar în fața casei unde locuiește, totul sfârșind cu moartea ei lentă și dureroasă. Încrederea trădată, treptata dezordine și lumea cealaltă spre care Anna fuge uitându-și prietenul alături de care s-a transformat din copilă în tânără femeie se întorc ca un bumerang împotriva ei. Pentru că, mai întâi, ea a fost cea care le-a îndreptat, inconștient, provocator sau sfidător, împotriva lui. În Muzică între frați, reîntâlnirea peste ani cu Susanne, prietena din copilărie, de care Philip a fugit în încercarea de a se proteja de refuzul ei dureros și de iubirea covârșitoare, egoistă a fratelui ei supradotat, dar imobilizat într-un cărucior, presupune descoperirea unor adevăruri tulburătoare, o vină adâncă și spaima că acestea vor ieși la un moment dat la iveală. Un mic act de inconștiență, impulsul unui copil transformat în tragedie schimbă definitiv raporturile dintre frați și viețile tuturor celor care ajung să-i cunoască. După cincizeci de ani nimic nu e mai simplu, dimpotrivă, cercul vinovățiilor e la fel de sufocant, iar Philip trebuie să decidă dacă poate din nou să se despartă de Susanne, pe care încă o iubește, și de Eduard, temnicerul ei bolnav și nebun, sau rămâne prizonierul unor vieți în care nimic nu poate înflori. Amintirea a ceea ce a fost, recompusă acum prin prisma adevărurilor dureroase mărturisite și a unui prezent în care victime și călăi își schimbă intermitent rolurile, se transformă în nevoie de a înțelege prietenia în care altădată eșuaseră toți trei. Totul se termină însă cu o nouă despărțire, de data aceasta definitivă, și cu mâna unei femei în vârstă, amintire a aceleiași mâini din alte timpuri, mângâind, cu tandrețe un obraz. Un adio, o ușă închisă de ea trecutului, după ce Philip a închis orice ușă viitorului: A întins mâna și și-a trecut-o peste obrazul lui. Apoi a tras portiera și a pornit.

Memoria este un fluviu care poartă departe, tot mai departe, corăbioara amintirilor odată ce o punem pe apă.

Toate personajele cred că se pot elibera de amintiri, că au reușit să se îndepărteze suficient de momentul acela mic, dar teribil, când viața lor a luat un alt curs și care acum e suficient de departe, încât ele să poată respira liber. Indiferent că e vorba despre o legătură între iubiți sau între prieteni, în interiorul sau în afara familiei, memoria nu e însă pierdută și există mereu ceva care declanșează reîntâlnirea cu prezența celuilalt și privirea îndreptată către adevărul a ceea ce s-a întâmplat. Confruntarea perspectivelor relativizează vinovăția, dar nu o face să dispară. O aduce la suprafață, o cristalizează, o face inteligibilă. Despărțirile care se află în miezul fiecărei povestiri a volumului sunt, așadar, despărțiri de o vârstă, de un om, de inocență, de o greșeală sau de un sine rămas în trecut. Abia acum, regăsite, ele fragilizează cu adevărat ființa, dar, în același timp, îi redau coerența. Sunt ca regăsirea unei pieli devenite prea mici, năpârlite, dar în afara căreia sufletul e plin de cicatrici.

(*Nicoleta Munteanu, coordonatoare a Clubului Alecart,  profesor la Colegiul Național Iași, consideră că a fi  profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene.) 

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!