Pentru mine evoluţia designului „Alecart” a fost o nuanţă întru dezvoltarea mea personală, căci am avut parte de o experienţă extrem de productivă alături de Virgil Horghidan. Designul actual al revistei este o reuşită din foarte multe puncte de vedere, iar cei care au fost alături de evenimentele şi lansările „Alecart” au putut observa cu siguranţă distanţa care s-a trasat între revista noastră şi orice altă posibilă competitoare – pe aceeași grupă de vârstă a redactorilor, desigur. Poate conţinutul a adus premiile, dar designul a atras aplauzele! Cu alte cuvinte, în „Alecart” avem de a face cu o formulă a succesului: oameni talentaţi, dar şi frumoşi.
Bineînţeles, produsul artistic nu izbuteşte pur şi simplu să formuleze o judecată valoroasă înainte să se cunoască pe sine, înainte ca eu să îl ştiu pe Virgil, Virgil pe mine, eu pe mine sau el pe sine. Analizând astăzi munca depusă, orele lucrate şi rezultatul propriu-zis, vizual, care este acum revista „Alecart”, am ajuns la concluzia că identitatea sa a presupus o evoluţie în 3 etape, în continuă ascensiune, după cum urmează. Perioada artistică este reprezentată de numerele 1,2, dintre care cel de-al doilea a fost primul număr „negru” „Alecart”. Accentele negre au fost de la început un semn al profesionalismului şi al spiritului artistic cu care se lansa revista, înclinând cu greutate înspre viziunea picturală pe care o aducea Colegiul Naţional de Artă. Tot atunci au apărut şi ilustraţiile vegetale şi biologice, elementele naturale în combinaţie cu cele artificiale, comparativ cu primul număr, unde predomina (de fapt erau exclusiv lucrări ale lui Ioniţă Benea) picturalul. Numărul 3 îl văd ca pe un număr de tranziție, care dezvoltă în continuare perioada „neagră” care abia începuse, dar închide etapa artistic-picturală „Alecart”. Odată cu acest numărul începe şi colaborarea cu Colegiul „Petru Rareş” de la Suceava, deci o schimbare în design urma să fie simţită.
Chiar titlul revistei pleacă de la „ALEC(sandri)+ART(ă)” și ajunge la „AL+ECART” (à l’ ecart), subliniind o etapă nouă cu un sens total diferit. „Alecart” e acum în perioada grafică, în care accentul cade pe linie şi punct, pe gravură, pe colaj şi mai puţin pe formă plină şi culoare, cum plecase la drum inițial. Şi numărul 4 se află în acelaşi moment artistic: cu singura diferenţă că negrul începe să îşi piardă din intensitate, în fața tonurilor mai pământii şi a nuanţelor mai pastelate. Ȋi facea, desigur, loc „Alecartului” fotografic, care, deşi nu va renunţa la „negru”, îl va aduce într-o altă lumină. De asemenea, acum încep să apară şi paginile complet negre, albastre, violet, roşii, fonturile diferite şi o nouă ordine în coloanele de text, orientate ori pe extremă stânga, ori pe extremă dreapta. „Recenziile” sunt illustrate de coperta cărţii pentru prima dată, detaliu care va mai fi repetat de câteva ori.
Numărul 4 aduce prima copertă reprezentată printr-o fotografie deloc abstractă, înfăţişând un personaj feminin care poartă „atitudinea” culturală în postură. Tot aici apar primele şabloane şi primul set de rubrici. Primele fotografii landscape şi random faces. Primele fotografii alb-negru. Primele fotografii care „ies” din cadru: un pas foarte mare pentru tiparul în care s-a încadrat „Alecart” până atunci. Trebuie să adaug şi faptul că „roşul” clasic „Alecart” al titlului, al lui Ioniţă Benea, al revistei în final, devine doar pentru un număr ROZ.
Faptul că picturalul şi grafica au dispărut complet în numărul 5 nu a fost un pas definitive, ci doar o schimbare temporară (cred eu, ultimul pas înspre aflarea identităţii sale vizuale), căci ele vor reveni în numărul 5 începând cu coperta. Negrul şi-a găsit în sfârşit locul, în umbră de data aceasta, prezentând prima copertă, deocamdată singura, albă. Intrăm în ultima etapă, cea mai complexă poate dintre toate, o perioadă a contrastului din spatele efectului vizual, complet, cu fotografie, pictură şi desen. Cum numărul 5 este tot un număr de tranziţie, acesta păstrează şabloanele rubricilor şi forma cadrelor acum roşii din nou, pe un fundal gri albicios. Aici albul şi spaţiul gol, neumplut nici de text nici de imagine reprezintă noua invenţie.
Numărul 6 păstrează aceeaşi linie, care devine favorită, însă revine cu fotografia pe copertă, din nou reprezentând un personaj feminin, de data asta fără „atitudinea” din spatele mesajului. De fapt, mesajul capătă mai multă importanţă, de aici încolo fiind prezent şi pe copertă. În numărul 6 apare un „extra” joc de lumini, generând contraste în colajul vizual prezent. Roşul îşi reia locul. Apare galben pe negru, linie pe pată. Apar fonturi diferite în acelaşi text şi se uită pentru un timp de „şabloane”. Cu numărul 6, „Alecart” devine artistic-nostalgic, mai luminos. Cred că e cel mai luminos număr de până acum, dar şi cel mai surprinzător, provocând printr-o schimbare vizuală atât de bruscă. Fotografia îşi găseşte locul, uneori ca şi background pentru text, pe când desenele includ şi colaje şi comic art şi gravură. Tot în acest număr, şi ultima remarcă asupra revistei „Claritatea”. Un nou început pentru unii, un tumultos sfârşit pentru alţii.
Şi în fine, revista cu numărul 8 a fost ultima pe care am apucat s-o ţin în mână. De asemenea, primul număr care renunţă la alura feminină pentru a servi scopul copertei, pledând pentru imaginea unei celebrităţi. Fotografia nu va mai fi niciodată neagră, ci doar mai puternică, plecând de la roşul alecartian (de acuma…!) înspre toate culorile vii ale spectrului. „Seriozitatea” revistei nu se mai găseşte în fonturi sau în imagini. Libertatea aici a fost maximă, de unde şi un design atât de reuşit. Avem pagini verzi cu text roşu, litere galbene lângă litere negre. Iconiţele rubricilor reapar, însă stilul a fost modificat. Chipurile din spatele „Lazy” ies la lumină la insistenţele fanilor de pretutindeni: tot aici apare şi interviul lui Astrid, cu mine şi Virgil, dar şi fotografiile cu subiecţi mai puţin abstracţi. Totul e pictural, grafic, artistic, totul într-un contrast şi toate într-o singură revistă. Muncă pe cinste!
Numerele 8 şi 9 au avut, după părerea mea, un conţinut angarat în rubrici mai stabile, prin urmare
s-au bucurat de un design repetitiv. Secţiunile s-a definit printr-o iconiţă proprie, din care preferata mea este de la „Poezie şi proză”. Creatura care înghite pana – un „Alecart” care îşi convinge scriitorii, prin nu ştiu ce secret, să rămână „de o parte” număr de număr. Poate e nevoie de o precizare: niciuna din etapele în care am încadrat evoluţia designului revistei nu s-a încheiat, ci doar s-a adăugat la o alta, în funcţie de impresia pe care a lăsat-o lansare după lansare.
Dacă cineva crede că „Alecart” 9 a oprit avântul designului revistei, ei bine, tocmai acesta l-a propulsat într-o altă direcţie; cum o mare parte din redacţie semnează „absolvent” şi experienţele, intershipurile şi bursele de studiu se petrec cât mai departe de liceul de unde au plecat, şi interfaţa imagistică a căpătat un sens mult mai occidental, cu fotografii mai puţin abstracte, landscaping şi personaje. Fotografiile Laurei Dianu sunt un factor decisiv în schimbarea despre care vorbesc. Revista pare că se uita „de sus”, în itinerarii, prin cadrele atât de largi în „Brazilia vs. Japonia” sau „Tunisia”.
Nici perioada artistică nu s-a încheiat aici, căci tot în numărul 9 au reapărut casele roşii ale lui Ioniţă Benea, care între timp au devenit cămine în „Alecart”. Arhitectura lui a fost întotdeauna atât de fluidă, de bine amplasată, servind sensul artistic al revistei într-un mod autentic. Un alt stil grafic apare odată cu ultimul număr: Ilie Krasovschi, un ochi nou, care adaugă o viziune în plus graficii „Alecart”, viziune de un vegetalin intuşabil, roşiatic, într-o mişcare de acuarelă. Solzi, aripi, piuliţe şi şuruburi de fier sunt mărci ale imaginii moderne de care se bucură azi revista.
Articolul poate fi citit integral în ediţia tipărită Alecart şi în curând pe www.alecart.ro
Foto: Lucrare Ilie Krasovschi
