Cred că ghinionul se măsoară în încredere. Există pura întâmplare, dar e mai tentant să crezi că există și ghinionul. Norocul?… norocul ți-l faci singur, după caz. Când ai o zi proastă, ești înconjurat de cocalari norocoși. Când e ziua mai bună, crezi din nou în zen. Și cam așa e: cine-i liniștit, departe ajunge. Și mă gândesc că un spirit sănătos se alimentează din credință. Dar dacă recunoaștem că pe religie bate un mare far comercial, atunci cine mai este un credincios desăvârșit? Pentru că babele care se târăsc pe sub fețe de masă sfințite și care cheltuie mai mult pe candele decât pe mâncare nu sunt zen; nu sunt implicit, norocoase; nu cred că au sufletul împăcat. Și atunci la ce folos atâta credință, dacă nu îți ies cărțile?
Deci credinciosul zilelor noastre este altul: un bișnițar trimis de Dumnezeu să se ajungă și să le arate cine-i șmecheru’. Și nu-i un lucru rău. Atâta timp cât eu cred că dacă te accepți pe tine și îți clarifici perspectivele and so on, atunci tot ceea ce ți se întâmplă intră într-o ordine productivă, înseamnă că vorbesc despre o atitudine modernă, ba nu, postmodernă a credinței: trebuie să am habar (de cele religioase, care sunt ale noastre, fie că vrem sau nu), dar trebuie să intru și pe piață. Ori piața e păcătoasă. Ok, nu mă bag pe sub fețe de masă sfințite, pentru că generația asta suferă de tot felul de afecțiuni și lipsuri și mi s-ar rupe spatele. Dar pot face comerț cu genul de atitudine pozitivă care să îmbunătățească piața. Va exista tot timpul riscul plafonării, dar dacă te atașezi de un proiect, fie el și un rahat, atunci acel atașament va conta în ultimă instanță. Prin grămada de case rustice, conace confuze și hale beșite, vor veni și proiecte cu care să mă mândresc. Trebuie să mă calmez și să consum nervii doar pe situațiile care merită tratate cu nervi… nu știu, zic, vorbesc singur.
