Este trist și descumpănitor să te pierzi, să te risipești în mii de părți, toate aceleași, într-o lume care nu îți aparține și care se destramă și ea odată cu tine. Este trist să auzi chitara și este și mai trist să fii vrăjit de acordurile ei atunci când, greșind, te zgârie atât de zguduitor pe suflet. Este trist să ștergi cu degetul colbul de pe masa din lemnul acela vechi pe care te urcai când erai mică. Este atât de trist, dacă faci toate acestea fără a fi tu acela care simte, dacă le faci doar pentru că așa au făcut și alții într-o baladă, într-un poem, într-un vis de mult uitat. Dacă am putea simți plăcerea uitându-ne pe peretele mucegăit, analizându-i varul gri, dacă am putea simți plăcerea privind firul de colb, fără a-l atinge, analizându-l, respingându-l, dacă am putea simți plăcerea băgând ața în ac, o oră, două, atât de frustrant și de liniștitor, ar fi atât de palpitant totul. Dacă am putea transforma toate acestea în clișee, aidoma cântecului la chitară de pe malul mării sau a contemplatului în fața fotografiei vechi, ar deveni și ele triste. Așa că… mai bine nu. Despre ce să citesc?… mă întreabă surioara mea… imaginară. Era începutul unui octombrie, parcă…
Lasă-mă să citesc, i-am spus eu grăbită. Se simțea trădată, săraca, știa că îmi fac noi prieteni și nu voia să cedeze, așa că mă întreba fără-ncetare: Eu despre ce ar trebui să citesc? Și eu îi răspundeam pe un ton și mai afurisit, și mai nepăsător: Ție nu îți trebuie! Și o așezam cu grijă în spațiul ei rezervat nicăieri. Citind, am ajuns treptat la concluzia că ar fi insuportabil să mă aflu într-un cerc de prieteni care să nu citească, așa că m-am hotărât să o învăț și pe surioara mea alfabetul. Bineînțeles, îl învățase la școala ei imaginară, dar a citi nu înseamnă doar a desluși cuvintele, ci a căuta în ele ceea ce cauți în tine, a căuta omul din spatele lor și muzica interioară sau gândul cu care au fost scrise. Ca să nu mai mint, am învățat să citesc odată cu surioara mea imaginară, în clasa a 9-a, ce rușine, ar spune unii… Am învățat să caut, să reconstruiesc, să îmi însușesc o carte ca și cum ar fi a mea, deci să o citesc, odată cu începutul liceului. Abia aștept, scriind acestea, să îmi alcătuiesc lista de cărți pentru anul viitor pe care, firește, nu o voi respecta, căci titlurile vor fi întotdeauna mai multe și tentația mai mare decât orice pot să aștept acum.
Aveam să pătrund și să descopăr într-una din zilele atât de lungi ale acelui sfârșit de vară, Biblioteca. Probabil aceasta e clipa în care aflu ce e beția. – Veronica D. Niculescu, Spre văi de jad și sălbăție
Liceul m-a întâmpinat cu o carte-poem, Spre văi de jad și sălbăție. Inițial, nu știam exact pentru ce și de ce trebuie să o citesc. Dând filă cu filă, descopeream formându-se basmul lui Mereu da Flor, apoi mă atașam de Miranda, sufeream și zâmbeam în tăcere cu și pentru ea. După ce am parcurs-o, am început să scriu. Mă așezasem timid în fața calculatorului, tastam cu încredere, ștergeam supărată, reciteam fericită. Era pentru prima dată când scriam despre o carte și s-a întâmplat, de fapt nu a fost chiar o întâmplare, să fie aceasta. Poate și din acest motiv ne leagă o funie de lână atât de puternică și de mlădioasă. Pe mine și pe Miranda. Întâlnind scriitoarea, în cadrul primelor mele Întâlniri Alecart la FILIT (câtă emoție!), am trăit imaginarul ca real și realul ca imaginar. Sunt sigură că și surioara pe care încă o purtam înăuntrul meu, căreia îi rezervasem un loc în ultimul rând, era profund impresionată de prezența atât de caldă a autoarei, a celei alături de care, cunoscând-o printre rânduri, a suspinat, a clădit, a început să devină… cititoare.
Printre vechi și nou, printre clasici și contemporani, printre bun și foarte bun sau mai puțin bun, mă plimb cu privirea, cu gândul, aștern idei și senzații pe hârtie sau le păstrez acolo, în minte. Cel mai dureros este să uiți. Să uiți ce ai simțit când atingeai fila, să uiți gândul care ți-a străfulgerat mintea când ai zărit și ai privit îndelung un cuvânt, să nu îți mai pară că lumea întreagă se învârte în jurul cărții de pe noptieră. Atunci am început să scriu în agendă impresii vagi, scurte, propoziții fără predicat, cuvinte halucinante și haotice, fascinant, tulburător, atât de real de parcă, gânduri și rămășițe peste care, în viitorul imediat, nu vrei să te uiți. Nu vrei ca ele să îți răpească starea mult mai complexă decât acele câteva simple cuvinte… Când ea se pierde, când timpul o ia, o dizolvă, acele ciorne, gălbui și ele, îți vor fi prietene aidoma albumului cu fotografii.
Poate ai început să răsfoiești cartea pe când erai încă în librărie. Sau nu ai putut, pentru că era țiplată? Acum ești în autobuz, în picioare, între oameni, atârnat cu o mână de o bară și începi să desfaci pachetul cu mâna liberă, cu gesturi de maimuță care vrea să desfacă o banană și, în același timp, să se agațe de creangă. – Italo Calvino
După Doamna Bovary, după Împăratul muștelor (combinație haioasă), mi-am petrecut o noapte (și câteva ore din zi) între începuturi și sfârșituri fărâmițate, printre pagini de negăsit, alături de un Cititor și de o Cititoare, în cartea lui Italo Calvino, Dacă într-o noapte de iarnă un călător, în care am descoperit, fascinată, zece începuturi de roman atât de diferite și de asemănătoare deopotrivă. Dar cu el, cu Italo Calvino, nu mă mai pot întâlni… Nici cu Nicolae Steinhardt ori cu Regina Maria, ale căror jurnale le-am devorat cu inima bătândă, nu mă pot întâlni, nu pot să le adresez o întrebare, oricare… Însă, cu mulți alții am avut ocazia. Cu scriitori a căror prezență au trasat o tușă în formarea mea ce a fost și este irevocabilă. Doar un răspuns a fost și este necesar, dacă el vine din partea sa, a păpușarului din spatele marionetelor și răspunde unei curiozități care să fie doar a ta.
Marea fusese/ Crăpătura dintre cărțile din bibliotecă. – Arian Leka
Prin întâlnirile cu scriitori am devenit și devin cititoare. Încă sunt în formare, căci este greu să te integrezi plenar în aceasta lume a cititorilor, este o onoare să faci parte din ea și o carte citită nu construiește o bibliotecă. Încerc să îi explic și surioarei mele imaginare. Îi spuneam asta când citeam În numele tatălui (și al fiului), cartea lui Immanuel Mifsud. Îi explicam că volumul acesta acesta poate constitui, singur, o bibliotecă. 100 de pagini… atât… Gânduri… 1000. Citind, mi se derula în minte duritatea și splendoarea unui film alb-negru. Emoție pură. Literatură pură. Întâlnirea cu scriitorul a fost apogeul, a fost cea care a mi-a confirmat că merită să fii cititor pentru a descoperi astfel de cărți și astfel de oameni. Întâlnirile cu scriitori, doar ele, îți dau răspunsuri și încredere.
Am scris poate prea puțin, poate prea tern. Surioara mea imaginară e puțin dezamăgită de mine, căci ea, cititoarea, ar fi vrut să scriu mai mult despre cărțile citite. Însă, i-am spus și ei că seara adorm cu povestirile din Poate Estera în gând, că visez poezii, (nu ale mele) și că mă gândesc, adesea, la ce mai face Bella, protagonista cărții Ascuns la vedere, că atunci când aud ceva despre revoluție, gândul meu zboară la Noaptea când cineva a murit pentru tine. Surioara mea este creionul cu mină vechi al mamei. I-am pus numele Urmă-Bună. Stă în culcușul meu din ghiozdan, în drumul spre Colegiul Național, în incinta școlii, pe bancă, la întâlnirile cu scriitori, luând notițe. Urmă-Bună este și ea elevă și cititoare la Colegiul Național, așa cum sunt și eu.
*Viviana Gheorghian, redactor Alecart, este elevă în clasa a X-a, filologie.
**Articol preluat din Suplimentul Alecart.
