Cum devine timpul reversibil? Despre decența inocenței

Romanul Ioanei Pârvulescu este cartea unei încercări de a recupera un timp. Sau, mai corect spus, o entitate temporală care corespunde nu doar copilului, ci prin excelență celui care urmează să devină și care apoi se situează conștient în vârsta adultă.

 

Astăzi, pentru cei mai mulți, copilăria a decăzut în amorful unei percepții care îi anulează consistența în primul rând din punct de vedere afectiv. Copilul modern este victima unui vertij pe care nu doar că nu îl conștientizează, dar al cărui centru devine prin imposibilitatea de a se opune fluxului de automatisme și informații de care este acaparat. Cine mai cunoaște plăcerea de a umbla desculț prin iarbă, de a asculta poveștile bunicii până la amorțeala somnului, de a trăi printre animalele din curte, de a urca un  munte în căutare de flori sălbatice, de a citi și de a avea răgazul gândului încă din copilărie este considerat sau un inadaptat sau un ignorant. Și atunci care mai este spațiul de afirmare a Inocenței, dar mai ales, cui se mai poate ea asocia?

Vocea fetiței din roman, ce trăiește alături de bunici, de părinți, de personaje din familia extinsă care se afirmă prin concepții originale și personalități eclipsatoare (Mama-mare: Totul e cu chin în viață) dă consistență unei lumi care ne poate părea cel puțin îndepărtată, dar către care ne plecăm, alungând distanța și rechemând timpul, uitând sau negând faptul că el de fapt își naște perpetuu cursul împotriva nostalgiilor noastre.

Casa de pe strada Maiakovski din Brașov are memorie, are conștiință, este o entitate care împrumută din sentimentele, felurile de a fi și de a simți ale locuitorilor ei, astfel încât ea rămâne să urmărească vârstele copiilor, ale părinților, ale bunicilor dintr-o imobilitate grăitoare care își arogă dreptul de a veghea. Pentru fetița romanului, vertijul maturizării, naivitatea sincerității debordante pe care și-o exprimă cu o libertate ludică total asumată, iubirea fericită și profundă față de Maia, față de Mama-mare, față de părinți sunt instanțe interioare a ceea ce se poate esențializa prin Inocență. Aceasta devine singura validare a spiritului prin care se poate afirma că a fi inocent este o stare de a exista, o alegere de raportare la exterior, pe care omul matur nu și-o poate însuși la fel de autentic ca un copil, dar care ar trebui să existe în mod universal și ancestral, mai prudent, mai calculat și mai conștient pe măsură ce devenim. Inocența impune decența firii individuale prin capacitatea sa de a reitera și de a intersecta în sinele profund al fiecărui om frânturi melancolice de amintire, de dorință, de iubire prin raportare la copilărie, prin raportare la ceea ce obișnuiam să fim și poate ne-am dori să repetăm, să se întâmple din nou cu noi. Se pare că în romanul Ioanei Pârvulescu copiii nu se revoltă împotriva copilăriei, iar adulții imploră întoarcerea prin amintire.

Meditațiile fratelui Mamei-mari:

Copiii nu înțeleg ce înseamnă să te îndrăgostești…(să fii vrăjit, fix, dar fix ca-n poveștile voastre, când se spune Abracadabra sau Sesam deschide-te sau altă formulă magică, să fii total în puterea altuia. Uneori e vorba de un cuvânt, două, alteori de o atingere care te curentează, sau de o privire mai puternică, orice, orice poate să te arunce, uneori pe viață, în puterea cuiva). Copiii, cu totul imuni la vrajă și la formulele magice de tip dragoste, sunt atât de fericiți, chiar dacă, aș spune eu, neterminați. mai bine fericit și neterminat decât terminat, dar nefericit. În afară de dragostea asta, după părerea mea, copiii înțeleg totul și nu trebuie să le ascunzi nimic. Iar în locul dragostei au prietenia, care e mult mai ușor de suportat.

Concepția fratelui Mamei-mari are în centru ideea echivalenței frapante între starea de adult și cea de copil. Diferența stă însă în imposibilitatea celui din urmă de a-și însuși sensul dragostei, deși ea este universal accesibilă prin joc, magie, vrajă sau cel puțin astfel reiese din cuvintele unchiului. Prin urmare, una dintre cele mai profunde și complexe taine ale maturității, iubirea, este facilitată și intermediată de elemente ludice, deci accesul la înțelegerea ei se definitivează doar atunci când și universul copilăriei este desăvârșit și astfel depășit. Copilului îi rămâne însă alternativa mai senină, mai fericită, mai ușor de suportat, a prieteniei, care se alătură curajos dragostei. Casa de pe strada Maiakovski este martora acestor meditații, tulburărilor, revelațiilor, îndrăgostirilor copilărești, prieteniilor și iubirilor de tot felul, poveștilor care ar putea să nu mai aibă capăt ale bunicii. Ea este cea mai autentică dovadă a unei copilării trăite asumat, complet, într-un ritm prestabilit prin armonie și frumos, prin bine și adevăr, prin puritatea gândului și autenticitatea conceptului de a fi inocent, de a fi mic.

Casa mea era căptușită cu lemn. Și era foarte intimă. Îi gândisem fiecare pătrățică, fiecare obiect, fiecare fereastră, fiecare animal domestic, începând cu doi măgari. O inventasem în serile mele fără somn. Desigur, asta nu scădea cu nimic meritele casei noastre de care eu, una, nu m-aș putea despărți înainte de marele moment al despărțirilor definitive. N-am cum să scot din creierul ei de piatră amintirile ei.

Vocea fetiței din roman își proiectează astfel un viitor, are idealuri gândite meticulos și personal, are aspirații și visuri. Însă nimic nu are forța de a anula din măreția afectivă a casei copilăriei ei, casă cu suflet și cu trup, în care ecourile poveștilor vibrează impregnate în pereți.  Plecarea de acolo se leagă nu atât de maturizare, ci de o anume despărțire definitivă. Este vorba de fapt despre un moment inconștient, brusc și nepremeditat al copilului în care timpul se divizează în cronotopi, în care se naște conștiința ideii de trecut și imaginea aproape vizuală, senzorială, a despărțirii.

Câteva cuvinte esențiale ale trecutului rămân șterse, albe, loc gol și taină nedezlegată, cufundate pentru totdeauna în apele nemișcate ale timpului în care înotăm. Ale timpului în care ne înecăm.

Fetița-personaj a devenit femeie și această devenire nu i-a alterat inocența, i-a conștientizat-o, i-a atribuit-o ireversibil. Există însă și pentru ea o apă, o mare ca aceea în care tatăl ei înota și în care s-a întâlnit cu moartea, în care cuvintele plutesc în derivă, trecutul înaintează cu imagini mișcătoare, evocările sunt melancolii inutile și timpul revine la starea sa inițială, primordială. El este apa.

(*Ioana Tătărușanu este elevă în clasa a X-a, secția Filologie, la Colegiul Național Iași.)

**Articol preluat din Alecart 18.

Loading Facebook Comments ...
Loading Disqus Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.