Înainte de editarea ediției dedicată celebrării a 15 ani de Alecart, dialogul de ieri cu stafful revistei „Matca” ni s-a părut necesar. Am descoperit, prin dialogul cu Péter Demény, că avem multe valori în comun, că întâlnirea & dialogul ar trebui să caracterizeze fiecare revistă culturală. Prin discuțiile aplicate cu Barna Némethi, ni s-a confirmat că, dincolo de valoarea colaboratorilor & articolelor, nu putem accepta niciun compromis la nivel de design & DTP, că ai nevoie de idei îndrăznețe pentru a seduce cât mai mulți cititori, iar dialogul cu Cristian Fulaș, scriitorul recent premiat de Academia Franceză, care apare pe copertă și în interiorul revistei în fotografii ce trimit la atitudini din romanele sale, a readus în dezbatere problema debutului, a raportării tinerilor la literatură & viață. Au fost aproape două ore în care liceenii, studenții, cei prezenți în Sala „Benjamin Fondane” a Institutului Francez Iași au primit un răspuns la întrebarea: De ce să mai citim reviste culturale? și un exemplar din „Matca” – despre care alecartienii au formulat câteva impresii la cald, dar și întrebări:
Când un scriitor are un gând, acesta devine poveste, iar când povestea întâlnește speranța de a ieși în lume, are loc un miracol. Revista „Matca” – pe care am citit-o ca pe o frescă de gânduri și impresii – este un astfel de miracol, miracol al ideilor, al creațiilor și al adevărurilor rareori rostite din spatele vieții scriitorilor. Prin spectacolul oferit de „Matca” te bucuri de plăcerea de a scrie și de a împărtăși idei (aspect vizibil în fiecare cronică, interviu sau eseu). „Expresul Matca” în care ne așteaptă Péter Demény este o surpriză plăcută și pentru elevi prin dinamica fiecărui articol, prin diversitatea subiectelor abordate și prin poveștile care se nasc mereu din interviurile și dialogurile scriitorilor. Fie că e vorba de jocurile palierelor muzicale din noul album de la byron despre care scrie Andrei Zbîrnea, despre valențele a ceea ce numim „capodopere” din “Craii de Curtea Veche” sau din „Răscoala” (Radu Albulescu), despre cărțile periculoase ale Ioanei Bot sau despre Arsenie Boca și reprezentarea lui în filmul lui Alexandru Solomon, revista „Matca” este poveste pentru oricine și posibil răspuns pentru orice curiozitate și întrebare, pentru orice căutare și pentru orice suflet în căutare de autenticitate. (Maria Roșca, redactor-șef adjunct Alecart)
Textele ficționale par a explora adâncimi umane și interacțiuni sociale într-un mod deopotrivă captivant și neobișnuit. Autorii evidențiază subtilități și contradicții într-o lume plină de personaje. Dialogurile și situațiile tensionate contribuie la crearea unei atmosfere bogate și realiste. Este impresionant modul în care povestea aduce în prim-plan teme precum identitatea, pasiunile și schimbările de viață, împletite cu umor și observații acide. De exemplu, în Silent Night ne este dezvăluită o atmosferă captivantă și tensionată, în care lumina caldă a studio-ului contrastează cu scepticismul prevalând în aer. Maestrul Mișu Vlasopol, o figură cu experiență, este adus în centrul atenției pentru a participa la o campanie publicitară privind serviciile de telefonie mobilă. Mișu Vlasopol decide să accepte provocarea lansată de echipa de marketing. Spotul video așteaptă să fie difuzat, în timp ce în atmosferă vibrează nerăbdarea. Toate privirile sunt îndreptate către Mișu Vlasopol, așteptându-se reacția sa. Tasmania de P. Giordano, o poveste frumos țesută, combină emoții autentice, transformând o vacanță într-o odă fragilă a fericirii, iar Gestant cu fericire de T. Ganea pare să scruteze viața și evoluția personajului principal, Tomiță, în contextul relației sale cu Burcescu. De asemenea, sunt evidențiate teme precum autoamăgirea, anxietatea legată de sănătate și complexitatea relațiilor interumane. (Șase minute în plus – A. Cupșa)
Iată câteva dintre întrebările adresate având ca pretext fragmente din aceste texte:
În Şase minute în plus apare următoarea replică: „Tu nu știi că eu și atunci când nu mai pot, mai pot?”. Credeți că toți oamenii, la un moment dat, au tendința de a încerca să își depășească limitele, chiar dacă știu că sunt incapabili de asta?
După ce am citit proza lui T. Ganea Gestant cu fericire, ne-am întrebat dacă dvs.
considerați că un om banal este mai fericit decât omul savant? Se spune că fericirea omului este invers proporțională cu nivelul acestuia de inteligență, sunteți de acord?
Ce părere aveți despre ideea că civilizațiile pot să-și fabrice inconștient condițiile propriului sfârșit? – întrebare după ce am citit Tasmania de P. Giordano. (Paul Coca, Diana Dîrțu, Rareș Hagimă, Alexandra Ivanov)
Însemnătatea unui cuvânt nu constă în simpla definire a acestuia. Adevărul său e dat de imaginile, momentele și sentimentele cu care poate fi asociat, astfel transformându-se într-o lume în sine. Interviul cu Simona Popescu reușește să pună în esență explicația cuvântului „Urmuz” dintr-un punct de vedere atât personal, cât și obiectiv. Aceasta ne vorbește cu pasiune despre felul în care vede „urmuzul”, despre asocierea acestuia cu un om alături de care poți sta la o cafea, vorbind despre toate păcatele, controversele și frumusețile lumii în care trăim. „Urmuz” semnifică un botez, un mod de a-i atribui o semnificație unei ființe prin propria identitate, un personaj din lumea literaturii care a avut curajul de a se exprima, devenind o definiție neclară, poate de neurmat, însă care are un final deschis la care urmează să cugeți pentru găsirea unui sens propriu la întrebarea: “Ce înseamnă “Urmuz”?
Întrebare: Dacă ar trebui să asociați un scriitor contemporan cu ceea ce înseamnă „Urmuz” după spusele Simonei Popescu, care ar fi acela?
Prin interviuri precum cel dintre Bianca Vlad și Alteța Sa Regală Principesa Sofia a României am putut să descopăr ce stă în spatele unei persoane care aparține Casei Regale. La întrebarea atât de simplă Cine ești?”, Alteța-Sa răspunde: „Înainte de toate sunt un om care aparține artei”. Astfel, Principesa Sofia vorbește deschis despre interesele sale și despre apropierea ei față de frumusețea artei. De la Regele Mihai ea a moștenit pasiunea pentru fotografie. Imaginile create de tatăl ei captau emoții pe care acum ea își propune să le transpună în propriile fotografii. Deși a locuit mai mult în străinătate, impresiile despre țara noastră sunt generoase. Bianca Vlad s-a asigurat ca dialogul va surprinde esența vieții Principesei Sofia. Întrebările sale nu conduc doar spre traseul artistic al Alteței Sale, ci și spre interesele ei – literatura și susținerea femeilor.
În dialogul dintre Cristian Fulaș și Simona Petrișor, întâlnim o persoană care, prin intermediul ironiei și al umorului, reușește să definească, acid, percutant și provocator, literatura, umanul și arta, respectiv, să dezbată și să exploreze rolul artistului în lumea contemporană. Ni s-a părut interesant că, în interviul acordat, Fulaș vorbește despre anii copilăriei sale în Caracal și ajunge să explice reprezentarea sumbră a orașului în romanele sale, recunoscând că, în ciuda afinității pentru orașe pustii, există o parte extraordinară în anonimatul oferit de centrele urbane. Pentru autorul Fâșiilor de rușine, al lui Ioșca sau al Speciilor, literatura presupune o căutare perpetuă a adevărului și a sinelui, în ciuda dificultăților și a incertitudinilor care însoțesc acest demers.
Într-o lume în care politica încearcă să acapareze totul, există Burhan Sönmez, un prozator activist, care demonstrează lumii că omul poate să rămână liber în spirit indiferent de condiții. Deși a avut experiențe cutremurătoare ca apărător al libertății de exprimare și al drepturilor omului, a continuat să meargă mai departe, căutând să exprime frumusețea sufletului omenesc împovărat de sânge prin literatură, prin muzică, prin artă, prin iubirea față de adevăr: „Noi, oamenii, încă suntem niște creaturi primitive în această lume”, spune Burhan Sönmez, nepierzându-și însă niciun moment încrederea în umanitate.
„Cred că arta ar trebui să se concentreze pe frumusețea lucrurilor pe care încearcă să ni le spună.” Iată un gând care exprimă exact perspectiva prozatorului turc, aceea de a vedea orice ca fiind purtător de frumos – ca un tablou al unei despărțiri ce arată, de fapt, copleșitoarea măreție a celor suferinzi, profunzimea emoțiilor omenești, în esență, privilegiul de a fi viu.
„Încercau să supraviețuiască visând cu ochii deschiși. Pentru că asta e arta, să vezi un vis cu ochii deschiși. Acele vise ne-au adus acum aici”. Burhan a suferit o lovitură la cap care i-a indus inabilitatea de a visa. Totuși, nu i-a suprimat plăcerea de a visa la artă, la o lume mai bună, la un poem de dragoste, la un cântec din copilărie. Totul se rezumă, deci, la a ne bucura de ceea ce ne înconjoară, pentru că nu povestea contează, ci modul în care o scriem.
Întrebări:
Pentru a seduce cititorii și pentru a ajunge cât mai rapid la esență, care este întrebarea cea mai bună prin care putem să inițiem un interviu?Ce-ar însemna să privim lumea ca pe un spectacol? Am putea rămâne atunci doar martori sau e de dorit să ne transformăm în actori? (Ioana Mitescu, Ștefania Calistru, Teodora Chirilă, Rafaela Tăbulac)
„Matca” propune deopotrivă un interludiu în care cititorul se poate apropia de teatru și de cinematografie. În acest sens, amintim Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii, regizat de Radu Jude, un film ce explorează subtil și profund relațiile de muncă și exploatarea într-o lume capitalistă globală. Cu o estetică captivantă și performanțe remarcabile, filmul aduce în prim-plan teme sensibile, cum ar fi siguranța la locul de muncă și violența de gen. O reflectare necesară și convingătoare a realității contemporane. Ionuț Mareș surprinde povestea din spatele unui București colorat, un oraș plin de amprente artistice care influențează zilnic viața trecătorilor. Citind cronica, suntem puși în fața unei întrebări ce ne macină până la finalul lecturii: De ce scriu ăștia pe pereți?, care dă, de altfel, titlul filmului. Cronicarul ne răspunde oferind două perspective diferite ale locuitorilor: formă de manifestare artistică sau simplu act de vandalism.
Un alt articol explorează ingeniozitatea lui Silviu Purcărete în ultimul său spectacol la Teatrul Național București, evidențiind alegerile regizorului și impactul lor. De la relația cu piesa Gertrude la abordarea evitării lui Hamlet, articolul dezvăluie subtilitățile creației scenice și atmosfera tensionată creată de regizor. O incursiune rapidă în elementele cheie ale spectacolului, de la scenografie la distribuția exclusiv masculină, completează o recenzie informativă și succintă.
În continuarea abordărilor critice minuțioase și a recenziilor tranșante, O mostră de realism tectonic, semnată de Cristian Drăgan, atrage atenția acuratețea abordării. Stilul bogat, valorizant adoptă un ritm detonant, care despică firul narativ și îl perforează cu bucurie incandescentă. Filmul pare că se topește, mesajele formează un aliaj lapidar în fond o mostră, „O mostră de realism tectonic”.
Întrebări:
Ce experiențe personale îl împiedică pe Silviu Purcărete să abordeze montarea piesei Hamlet și cum crede că ar trebui abordată enigma acestui text shakespearian? E cinematografia în acest moment arta cu cel mai mare impact asupra publicului? Prin ce? (Erick Parfene, Alexandra Hatmanu, David Sava, Nectarie Zaltariov)
Textul surprinde perspective asupra frumuseții și a urâtului în artă, pornind de la exemple precum sculptura lui Laocoon și picturile impresioniste. Autorul subliniază că frumusețea în artă nu este dictată de reguli rigide și că urâtul devine o obsesie în arta secolului XX. Se remarcă, de asemenea, o atitudine critică față de anumite direcții artistice, cum ar fi impresionismul și cubismul. În final, critica contemporană a unui tablou de Picasso este analizată, textul oferind o incursiune complexă în estetica artei, culminând cu un apel la diversitate și la acceptarea noilor expresii artistice, în pofida opoziției unor critici conservatori.
Precedentul album al formației Byron a fost descoperit în 2019, iar noul lor material, „Efemeridele”, lansat în 2023, devine motiv de bucurie într-o perioadă cenușie post-pandemică. Autorul exprimă dorința de a explora mai mult muzica autohtonă și descoperă trupa bihoreană Mock Surprise, sugerată de basistul Döme. „Efemeridele” se distinge prin diversitatea stilistică, atacând rockul alternativ cu inserții funk, blues și progresiv, oferind o incursiune în anxietățile post-COVID. Fiecare piesă, de la intensul „Monstrul de sub pat” la nostalgicul „Prea târziu” contribuie la un ansamblu ce explorează emoțiile și percepțiile în contextul schimbărilor sociale. Albumul se definește printr-un fragmentarism ce reflectă lupta individuală cu pierderea, culminând într-un final de acceptare. „Efemeridele” devine astfel o călătorie muzicală complexă și profundă, plină de subtilități și reflexii contemporane.
Întrebări:
Dacă frumusețea e alcătuită din imperfecțiuni, de ce ne străduim constant să atingem perfecțiunea? Considerați că muzica este o expunere a gândurilor specifice omului afectat de realitatea controversată în care trăim? (Catrinel Ioana Pîndaru, Luca Paraschiv, Sofia Anton si Adelina Agarici)
Revista „Matca” ne-a surprins plăcut prin fotografii, interviuri, texte, poezii, recenzii – o infuzie de cultură și umor. Revista poate fi un mijloc de a aduce tinerii mai aproape de literatură și, implicit, mai aproape de artă. Răsfoind-o am rămas impresionați de modul în care au fost abordate anumite teme, de seriozitatea și de munca depusă în procesul de realizare. Am savurat în mod deosebit dialogul între Cristian Fulaș și Simona Petrișor și dialogul dintre Denisa Comănescu și Anca-Maria Pănoiu. Am reținut că „editorul trebuie să știe foarte bine ce fel de traducere i se potrivește fiecărui traducător în parte. E bine să-ți cunoști traducătorii pentru a-i pune în valoare”, iar ședința foto a lui Cristian Fulaș ne-a amuzat, dar ne-a și reamintit subtil atmosfera din unele dintre volumele sale. Design-ul este foarte bine realizat. Totuși, ne-ar fi plăcut ca poezia să iasă mai mult în evidență. (Varvara Năstase, Mihnea Ionescu, Filip Andrei & co.)
În loc de concluzie:
„Să avem grijă unii de alții/ ca și cum am fi primii și ultimii/ disperați care taie noaptea-n bucăți mici/ și și-o îndeasă în cap” (Claudiu Komartin), pentru că „nicăieri nu te poți pierde mai temeinic decât într-un oraș mare. Nicăieri nu poți deveni mai insignifiant, nicăieri nu ești mai anonim. Asta e partea extraordinar de frumoasă a orașului.” (Cristian Fulaș).
Foto: Ioana Fînaru
