Cum să-i atragi pe profesori să citească?

Se tot vorbește în învățământul românesc despre motivarea elevilor de a citi. Cum rămâne însă cu motivarea profesorului de română de a citi la zi ce apare, de a fi informat cu privire la realitatea „reală” din revistele de cultură și din cenaclurile literare? Poate că greșesc și nu e rostul unui profesor de română să citească și literatura la zi. Poate că e totuși rostul profesorului de literatură, dacă tot plecăm de la premisa că literatura poate să aibă un profesor.

Cum să atragi un profesor de română în „cercul autorilor dispăruți” (a se citi „încă neincluși” în programa școlară)? Cum să-l convingi că un profesor de literatură nu e un arbitru care trebuie să fluiere la fiecare greșeală de exprimare și la fiecare virgulă. Nimeni nu dă niciun ban pe virgule în România de azi. Pe idei inovative, cu siguranță! Cum să scoți un profesor de română din sala de clasă și să-l aduci la o prezentare de carte alta decât a culegerilor de colecție?

Să gândești literatura pe termen scurt și în termeni foarte alambicați critic taie din elanul oricărui tânăr care, într-o sală de clasă, nu poate să schițeze ipostaza eului liric, nici să fie cu adevărat la un liceu de artă, nici să se descopere pe sine. Poate mai atras ar fi tânărul de la arte de designul copertei cu care l-ai putea prinde în plasa ta de profesor care trebuie să respecte o programă.

Să gândești literatura pe termen lung și în idei, nu în concepte aplicate de multe ori anapoda, presupune un efort, ce-i drept, pentru profesor. Efortul de a citi (și) altceva decât Ion și Moromeții. Sunt de admirat, nu contest, profesorii care ți-ar putea reda toate oftaturile eului liric din poeziile pentru bac, la urma urmei e calea către o notă maximă la examenele naționale. Cum să-i faci însă să citească literatura de azi, autorii cu care poate se ciocnesc în librării, „în carne și oase”, cum le-ar spune elevilor la clasă.

Pe termen scurt și în linii mari, un profesor de română dintre „marii clasici” își va învăța elevii că un autor face parte din curentul…, că opera literară aparține speciei și genului…, și că trebuie interpretată respectând următorii itemi și aplicând următoarele concepte…

Pe termen lung și în idei necontrafăcute, un profesor de literatură dintre „avangardiștii” sistemului îi va lăsa pe elevi să citească. Mult și prost, poate dezorganizat și indecent de mult, pe sub bănci la orele în care se predă și nu se comunică. Dar cel mai important…ÎI VA LĂSA CITIND la finalul clasei a 12-a. Nu le va „cultiva” gustul pentru literatură (cărțile nu îți dau să mănânci în ziua de azi), nici plăcerea lecturii (multe și nenumărate sunt plăcerile vieții) și nici spiritul critic („critic” e un cuvânt extrem de labil), ci îi va lăsa. Liberi, pe gânduri, cu multe întrebări, nehotărâți, deschiși, dezorganizați în idei, dar având cu adevărat idei – ale lor, nu date de-a gata.

Poate că ar trebui să se adopte „metode” prin care profesorul de română să fie „mai deschis ca o carte”, să împartă nu doar note, ci și cărți. Să pună pe catedră cartea, o carte, orice carte nou apărută, și să o lase la îndemâna și în mâna elevilor. Iar aceștia, să o accepte, să o desființeze, să o „rupă” în idei. Putem învăța reguli și formule, putem chiar să învățăm câte un cuvânt nou din dex în fiecare zi (am făcut și eu asta o vreme). Dar nu putem învăța ideile pe de rost, pentru că ele se transformă în comentarii de 1-2 pagini cu bareme și puncte de penalizare.

Profesorii de română de azi penalizează literatura în necunoștință de cauză. Nu poți acuza elevul că nu pune mâna pe o carte când profesorul său nu pune mâna pe o carte nouă și piciorul la o lansare de carte. „Dedicarea” profesorului de română nu trebuie să fie, din păcate, doar spre elevi. Ci (mai ales) spre bucuria comunicării, împărtășirii. Câți profesori de română își încep ora prin a întreba: „Știți ce am citit nou azi?”, „Știti ce s-a mai scris în Dilema, în Observator sau chiar într-o revista literară extrașcolară?” (nu acesta e numele corect?).

Aș da profesorului de română o „temă” de gândire deloc originală, dar inclusă -deci justă și justificată – în programa școlară… „Numiți ultima carte citită!”…

*Articolul de mai sus este răspunsul Anchetei revistei „Alecart”, nr.11.

„Exuvii” – grafică de Ioniță BENEA.