Vorbim adeseori despre rodul unui proces. Vorbim despre miezul unui lucru, vorbim despre rădăcina unei probleme. De ce, oare, nu vorbim despre sâmburi? Ce este mai imanent, mai ireductibil, mai germinativ și totodată mai ascuns decât ei?
Poate doar amintirea, ne răspunde Katharina Hagena. Poate doar duhul unui destin care se revarsă peste o casă premonitorie și răscolește poveștile a trei generații de femei. Roman liric, Gustul sâmburilor de măr este saga unui exil interior, cronica unui labirint soteriologic prin trecut, în căutarea unei identități asumate. Iris, protagonista romanului, moștenește casa bunicii sale, Bertha, într-un sat din nordul Germaniei și, înainte de a pleca, simte nevoie de a da „o raită lungă și întortocheată prin casă, pentru a închide unele uși din interior și a ieși apoi pe altele, care se închideau de afară”. Toate aceste uși, deopotrivă interioare și exterioare, prin care circulă Iris, se deschid însă spre secrete latente și fantomatice, contemplate și retrăite cu un sentiment de cufundare naivă în mrejele destinului.
Căci dincolo de lirismul fiecărui fragment, de emoția anamnezei și de atmosfera permanent crepusculară, clarobscură, dincolo de jocul de umbre și de notele de realism magic, de copacii care înfloresc sau rodesc în nopțile de iubire și de coacăzele care se albesc la confruntarea cu moartea, dincolo de poveștile de dragoste, puse aproape întotdeauna sub semnul ratării, dincolo de traiectul unei regăsiri prin valorificarea trecutului, Gustul sâmburilor de măr este un roman despre destin. Un destin adeseori crud, dar contemplat pradă unui sentiment de reverie, și niciodată cu tragismul sau angoasa unei ființe răvășite. Un destin acceptat cu melancolie și cu o vagă resemnare, așa cum este percepută și magia difuză care acompaniază, în surdină, povestea familiei. Ne mișcăm printre rândurile romanului ca și cum am pluti pe apă: chiar dacă e tulbure sau limpede, rece ori caldă, nu ne lasă să atingem pământul, ci ne cuprinde, ne leagănă și ne alină. Poate că acesta este cel mai mare merit al romanului: este o carte-balsam, vindecătoare fără patetism, sensibilă fără edulcorații, tandră fără a fi sofisticată.
Amintirea și opusul său corelativ, uitarea, conturează articulațiile pe care se dezvoltă arhitectura operei, tributar crezului exprimat de autoare, conform căruia „uitarea nu era, așadar, decât o altă formă a amintirii. Dacă n-ai uita nimic, nici nu ți-ai mai putea aminti nimic.” Cascada de reminiscențe care se revarsă peste Iris, pe măsură ce pătrunde și se lasă pătrunsă de mirajul vechiului conac, este complementară cu descrierea ultimilor ani din viața bunicii sale, în care boala și senilitatea șterg, treptat, memoria și identitatea Berthei, pentru a lăsa în urmă doar o carcasă fragilă. Însă amnezia nu este percepută exclusiv în sens negativ, ci și vindecător. „Uitarea împărtășită e o legătură la fel de puternică precum amintirile comune”, constată Iris, odată cu înfiriparea propriei povești de iubire.
Mozaicul de gânduri și de imagini pe care îl construiește protagonista, pendulând între prezent și trecut, nu ne oferă doar lentila prin care putem contempla cronica familiei, ci, în plus, o conturează pe Iris ca individualitate. De aceea, nevoia ei de racordare la trecut are un dublu sens: pe de o parte, întoarcerea la origini, integrarea în circuitul destinului și împăcarea cu trecutul; pe de altă parte, identificarea propriei imagini, devoalarea sinelui, depășirea refugiului interior. Doar întorcându-se acasă, la nucleul în jurul căruia orbitează propriul conținut existențial, Iris poate redeveni congruentă cu sine, se poate elibera, prin acceptare, de povara trecutului și poate parcurge traiectul spre fericire.
Desigur, nici notele de magie nu sunt străine de proza Katharinei Hagena: copacii înfloresc într-o noapte de vară, la căldura unei iubiri ilicite, și se scutură în cursul zilei următoare, când iluzia dragostei se destramă; coacăzele roșii se albesc și au gust de lacrimi, odată cu moartea unei tinere; o femeie, născută într-o noapte furtunoasă, declanșează o descărcare electrică la fiecare atingere, și este condamnată la o viață de singurătate. Stilul autoarei, deosebit de fluid, bogat în simboluri și nuanțe, încorporează deopotrivă insolitul și mundanul, șoaptele, oftaturile și lacrimile, poezia și dialogul tern, ezitant, interogațiile obsesive și meditațiile pe jumătate filosofice, pe jumătate pasionale. Amestecul este deosebit de omogen, fiecare element fiind asimilat firesc, fără cosmetizări, ca un ciob din jurnalul incoerent, digresiv și plin de farmec al unui suflet aflat în căutare.
Omogenă, de asemenea, este și portretistica. Deși pictează, cu tușe sigure, numeroase și variate chipuri de personaje, în principal feminine, toate par să fie izotopi ai lui Iris. Ea le retrăiește pasiunile, regretele, pierderile, durerile și rivalitățile, le dezgroapă secretele și le examinează cicatricile. Prin destinele lor și-l descoperă pe al său și prin jertfa suferinței lor se vindecă, întrucât „există trei lucruri la care te poți uita neîntrerupt, fără să te saturi de ele”, ne spune, la un moment dat, un personaj. „Unul este apa. Celălalt e focul. Și al treilea este nefericirea altora.” Dar această contemplare a nefericirii, pe care o cultivă autoarea, este una empatică, resemnată și melancolică, dar mai ales vulnerabilă: „căci cine nu poate fi vindecat, nu poate fi nici rănit.”
Există unele cărți a căror lectură o resimți ca și cum te-ai îndrăgosti: aceeași durere difuză și estetică, aceeași reverie, aceeași melancolie, același miraj. Citești Gustul sâmburilor de măr și nu ai cum să nu simți te îndrăgostești. Să te îndrăgostești de ce? Poate de amintire.
