Curajul de a trăi poezia: Festivalul „Poezia e la Bistrița”, ediția a XII-a

Ploaia intensă și intensitatea poeziei. Ploaia pe care nu am dorit-o, dar care mi-a oferit una dintre cele mai cool imagini ale festivalului (aceea a unui om cu scaun la/pe cap, Marin Mălaicu- Hondrari) și poezia care s-a revărsat peste noi la fel de puternică precum șuvoaiele dezlănțuite intermitent.

Când mă gândesc la ce a însemnat pentru mine Bistrița, prima dată îmi vin în minte versurile (când pline de nerv, când de o tulburătoare tristețe sau de o mușcătoare ironie, când molcome) invitaților, suprapunându-se peste liniștea din curtea Centrului Județean pentru Cultură și peste sacralitatea sinagogii, căutând să se reîntâlnească, la fel ca în fiecare an, cu muzica, să ajungă în fiecare colț al orașului și al sufletelor noastre. Versuri curgând, prelungindu-se în noi – aceasta e starea bistrițeană a festivalului. Am regăsit-o și anul acesta, dintr-o altă postură, și am corelat-o, la fel ca în verile trecute, cu momentul acela dulce când deschid o carte după o zi în care am obosit gândindu-mă la altele. Fiindcă poezia se întrupează doar seara aici, la Bistrița, deși ea e printre noi tot timpul. Odată acaparat de această atmosferă boemă, vei aștepta festivalul de poezie din anul următor poate nu numărând zilele, dar, cu siguranță, știind că suferi de dependența de a asculta și de a fi ascultat.

Festivalul acesta e ca o întâlnire cu o fată sensibilă, alături de care nu e nevoie de explicații. Sunt suficiente privirile aruncate la momentul potrivit și senzația că poți să savurezi fiecare mișcare, fiecare gest, vorbă, tăcere. Te bucuri de poeziile-fete și te gândești că revederea cu ele nu va fi niciodată umbrită de tristețea despărțirii. Poeziile-fete și forța muzicii care le învăluie. Prezența uneori calmă, alteori timidă sau provocatoare a poeților care le aduc printre noi. Tonalitatea vocii fiecăruia întreruptă de momentele Coman-Hondrari-Țărmure. Aplauzele din sinagogă, privirile printre scaune și măști. Tot ecoul unei poezii, în acest oraș al ecourilor care fac posibilă orice formă de întâlnire.

Desigur, Festivalul ,,Poezia e la Bistrița” are ca invitat special poezia, dar ea se ține de mână cu muzica și cu pictura (anul acesta o expoziție de tablouri realizate fiecare pe durata câte unui concert desfășurat în sinagogă) și se revarsă peste străduțele pietruite și magazinele așteptând cuminți oprirea ploii. Aici, în Bistrița, chiar și sunetul clopotului din turla bisericii în stil gotic reprezintă o formă de artă, un murmur al fiecărui început răcoros de dimineață ce anunța momentul la care articolele cu impresiile noastre din ziua anterioară trebuiau finalizate. Și care, apoi, ne aduna pe noi, alecartienii, în fața unei cafele pe terasa hotelului în încercarea de a uita că, iată, din nou, nu am dormit decât trei-patru ore. Poezia și discuțiile de după alungă somnul și nasc prietenii.

La Bistrița nu e despre formalități, ci despre latura umană a poeților. Și, în primul rând, despre poezie, adică despre cea care, cum observa Radu Vancu, cere o parte semnificativă din cel care o scrie. La Bistrița e despre întâlniri faine, despre oameni care se ascund de ploaie pentru a asculta versuri, despre tinerețe (și ce poet mai tânăr printre noi decât Ion Mureșan cu versurile lui foșnind dintre hârtii?), despre o poezie de dragoste promisă de Florin Partene, dar necitită, despre Ț, despre Dan Coman și Marin Mălaicu-Hondrari, despre Rapsodia & Alina Pop și despre nopți nedormite, despre Amplificatorul elevilor care la Centrul de Excelență au parte de un curs de scriere creativă, adică despre… poezie.  (Horia-David Munteanu)

Aici, la Bistritz, unde tu nu ai fost niciodată

Când am găsit prima poezie care mi-a vorbit cu adevărat, am simțit că ceva s-a schimbat în mine. Din acel moment nu a mai durat mult până să încerc să refac starea aceea cu pixul și foaia în față, să cumpăr un volum, două, trei și chiar să îmi doresc să văd pe viu ce se întâmplă la un festival de poezie. „Poezia e la Bistrița” a devenit, într-un răstimp de două zile, mai mult decât am crezut că ar putea fi.

Pentru că tocmai am făcut trecerea de la mate-info la filo, sentimentul de neapartenență a fost percutant în ultimele săptămâni. Am început să descopăr însă că pasiunea pentru literatură, istorie și artă leagă elevii de la filo precum gluonii mențin un nucleu atomic. Asta urma să găsesc și în vasta lume a poeziei (și bineînțeles, a poeților și a poeteselor) în care m-am simțit acceptat, pentru câteva momente, cu multă căldură și înțelegere. Unde? La Bistrița, desigur, acolo unde goticul Bisericii Evanghelice, caldarâmul de pe Rebreanu, micile străduțe cu nume nemțești și sinagoga restaurată m-au făcut să cred că am ajuns într-un cartier al Münchenului.

Din momentul în care am intrat în curtea interioară a Centrului Județean pentru Cultură, flancat de picturile în ulei pe pânză ale lui Eugen Alupopeanu, toate emoțiile mele au trecut Carpații înapoi. Împreună cu ceilalți alecartieni, am lansat repede unul către celălalt o primă provocare: „Hai să asociem fiecare poet cu un tablou!”. Și așa, până să înceapă recitalul de poezie, am analizat nuanțele, formele ascunse și siajurile de vopsea care semănau cu ce voiam noi, ne-am gândit la versurile și la oamenii din spatele lor, sperând că ploaia ne va ocoli totuși. Nu a făcut-o, dar ne-a dat timp să ne plimbăm printre standurile pe care așteptau cuminți volumele poeților și poetelor prezenți la festival, să tragem cu ochiul la siluetele celor care vor citi, să schimbăm câteva impresii și să intrăm în vibe-ul bistrițean. Din cea de a doua zi cea mai dragă mi-a fost întâlnirea cu elevii coordonați de Dan Coman, alături de care am participat la un curs de scriere creativă – între dialogul cu BAS, prozatorul invitat de poeți anul acesta, și a doua serie de lecturi publice. Am simțit că timpul nu ne ajunge, că aici totul se întâmplă prea repede, prea frumos, prea dens.

Aici, la Bistritz, unde tu nu ai fost niciodată am trăit intens alături de colegii din Alecart, de domnii profesori Munteanu, de John, Toni, Dan, Radu, Marin și Anastasia. Da, aici, la Bistritz, unde tu nu ai fost niciodată, am trăit la maxim! (Ioan Cruț)

O lecție cu care plec de la Bistritz și-mi doresc s-o păstrez bine adăpostită în inimă: Dansează ca și cum nu se uită nimeni. Simte muzica&poezia ca și cum nu se uită nimeni. 

Totul s-a petrecut atât de repede, încât nu m-am obișnuit cu gândul că îmi reiau tabieturile și obligațiile zilnice. Bistritzul celor trei zile care au trecut pe nesimțite este (încă nu pot să mă obișnuiesc să spun a fost și cred că nici nu e indicat să o fac) spațiul ideal în care permafrostul de pe idei se topește și devenim mai luminoși și mai sinceri. Mă simt privilegiată că am putut să discut cu poeții preferați (dialogul cu Gabriela Feceoru a fost atât de firesc și de plin de miez!), să mă apropii într-o manieră mai puțin constrângătoare de coordonatorii revistei, de o parte din redacție, de cei care vor rămâne mult și bine situați în mintea mea pe un piedestal (lipsit de supărătoarele clasamente).

Am descoperit un Bistritz cochet (pe care până acum doar îl tranzitasem, fără să am ocazia să poposesc), un oraș cu un puls greu de încadrat într-un tipar anume – cu zone liniștite și străzi efervescente care se întretaie fără avertismente precise (dar unde ar mai fi farmecul dacă ar interveni în schemă exactitatea?…). Acum, că am putut să trag după bunul plac ocheade înăuntrul acestui festival care se lasă interceptat doar la frecvențe înalte (și bine face!), îmi dau seama că e precum o pasăre colibri pierdută prin aglomerația newyorkeză – o pauză vitală de respirație, o doză concentrată care le permite ideilor și sentimentelor să-și etaleze frumusețea. Capul meu e în acest moment o autostradă pe care se întrec imagini care mai de care mai atrăgătoare: de la agitația din sinagogă, la cerdacul unde am stat în prima zi ca să ne ferim de ploaie, la autograful pe care Raisa și-l dorea atât de tare încât a rugat-o pe Olga Ștefan să i-l ofere sub o umbrelă în timp ce ploua torențial, la tablourile psihedelice semnate de Eugen Alupopeanu – pe care le-am asociat cu poemele citite în cele două zile în care extazul a atins cote maxime.

Rămas bun locului în care avem curajul să ne întâlnim cu noi înșine și să trăim liber prin și printre poezie, interceptând (doar!) nuanțe de frumusețe! La anul sigur vom reveni (mai mulți, mai hazlii, mai plini de speranță) și mai puțin constrânși de regulile realității cu care ne confruntăm acum. Abia așteptăm să vedem ce fel de echilibristică ne va propune următoarea ediție! (Alina Vițel, redactor-șef adjunct, Alecart)

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!