sunt atât cât am voie să fiu.
În cutia toracică (EdituraTracus Arte, 2022), Merlich Saia construiește imaginea unui spațiu cu pulsații aritmice, cu liniștiri, dar străbătut de crize, cu aglomerări de obiecte, cu semnale întrerupte de viață, cu încordări care acutizează senzația de disconfort interior, toate incluse într-un timp al existenței care se scurge în defavoarea personajelor ce-l populează. Un zvon al sfârșirii se citește în toate, în ciuda încercărilor de monitorizare a vieții (eu sunt treizecișitrei de rotații pe minut), de conturare a figurilor ce tranzitează interiorul lumii sau, mai bine zis, distanța dintre două lumi, o distanță greu de măsurat cu unghiile tăiate.
azi vara a început pe zece iulie.
Piscina cu albastru de metilen și păsări flamingo de plastic, pădurea de mesteceni, prima femeie, a doua femeie, fetița, femeia fără haine, tricoul roșu, berile retro creează iluzia unui decor viu, proaspăt, însă ele se dovedesc a fi doar particule dintr-un întreg pe cale de descompunere. Paradoxal, rezistența ansamblului decurge tocmai din supraaglomerarea de lucruri casnice care susține psihoza firii, simt cum lucrurile din afară intră în mine ca un cuțit. Astfel, natura compozită doar îmbracă, de fapt, stările excesive, blocajele, sentimentul urgenței transpus în limbajul dezarticulat ce nu poate capta complexitatea relației dintre corp și om. Un neajuns al discursului poetic poate fi tocmai recurgerea la fragmentarism pentru instaurarea sentimentului de alertă, zeci de ambulanțe/ care nu ajung la timp. nu dorm. e dimineață. sunt viu. am./ murit. sunt viu. sunt iar azi. Exasperarea crește pe măsură ce ritmul de curgere al vieții încetinește între grămezile de lucruri care își pierd din consistență. Trecerea de la material la imaterial este ușor sesizabilă, întrucât obiectele – numai numite – sunt aduse în prim-plan cu scopul descoperirii familiarității și a confortului până la limita la care contururile și corpurile se amestecă, sunt ascuns în fiecare colț al camerei./ încerc să mă transform în toate lucrurile de care am nevoie. Capacitatea de a avea un corp nu înglobează și posibilitatea de a fi prezent, de aceea toate figurile din volumul lui Merlich Saia se definesc printr-o preumblare halucinantă, fantomatică, dar, în același timp, blândă, domoală. Alături de mișcările sacadate stau gesturile pentru exersarea intimității și nevoia de a o dobândi: plimbările pe plajă, nisipul din părul femeii de alături, păpușile de pluș, tucanii de pe rochița fetiței.
și noi suntem plante agățătoare pentru camerele de dormit/ suntem cele mai sigure lucruri pe care le cunoaștem.
Tendința simptomatică de scindare a ființei semnalează singurătatea din mijlocul unei lumi în continuă mișcare. Lentoarea însă nu înseamnă anulare. Viața continuă să se întâmple. Scenele casnice, tăiatul legumelor, ardeiul roșu, ceapa, mirosul de prăjeală, farfuriile din bucătărie, somnul copiilor în timp ce pe ecranul televizorului rulează un film alcătuiesc scenariul unei ultime veri care se apropie de sfârșit. Timpul este evacuat din poezia lui Merlich Saia, anotimpurile sunt prelungiri, căi de trecere înspre un loc nou care adăpostește doar frumusețe, cum de altfel anunță finalul volumului: eram frumos/ erai frumoasă/ obișnuiam să adormim singuri/ aproape că nu ne mai pasă/ aveam împreună un corp/ singur/ lăsat pe hol/ târând după el/ sute de kilograme de frumusețe. Ultimul poem înglobează sensul poveștii din cutia toracică, căci propune un tablou clar definit al relației eu-aproape, o relație ale cărei dedesubturi au fost analizate pe parcurs, transformându-se în fișe clinice ale existenței. Surprinderea abstractului în elementele concretului și ale imediatului (am reparat ceasurile. în fiecare cameră e aproape aceeași oră.), urmată de jocul cu acestea marchează dorința de conservare și de întregire a memoriei. Amintirile funcționează ca factori de coerență pentru sistem, dar nici ele nu scapă de semnele demenței. Din acest motiv, se caută apropieri și consolidări în prezența celuilalt. Niciunul dintre personajele feminine din prima parte a volumului nu se dovedește mai neliniștitor decât femeia fără haine, singura care, de altfel, are o voce.
în camera asta am grijă de un corp pe cale de dispariție
Problema corporalității este expusă într-o nouă lumină, deși păstrează urmele aceleiași nevroze și nevoi de dispariție sau de dematerializare. sunt tânără/ sunt frumoasă/ sunt un oraș întreg. Înstrăinarea de propriul trup și consecințele acestui abandon al ființei în întâlniri de ocazie completează tabloul unei legături denaturate cu sinele. Tot în căutarea unei intimități fertile este și prostituata pentru care frumusețea devine o povară abia suportabilă. Imaginea ei nu bruschează în niciun fel peisajul în care, oricum, entitățile ajung să se confunde. Corpul se transformă într-un mare obiect, necoordonat, cu o funcție precisă pentru cei din jur, dar niciodată într-un adăpost pentru cel ce îl posedă. Într-unul dintre poemele ce încheie volumul, femeia fără haine întinsă pe pat pare (sau este) o fetiță, tânjind la protecție: vreau să cred că există o cameră/ în care nu e nimeni/ care să vrea ceva din mine. Stranietatea acestei voci vine tocmai din mecanicitatea autoanalizei, pentru că terenul explorat rece și mașinal este propria piele, iar cititorul nu poate decât intui că distanța dintre acceptarea corporalității și dorința de a-i scăpa este pasul dintre aici și dincolo. Gesturile de dragoste și jocurile erotice sunt deformate și percepute ca momente de pierdere, în niciun caz de regăsire în celălalt: trupul meu frumos și/ foarte trist care îmbrățișează tot felul de alte. Și aici are loc întreruperea. O senzație amețitoare de neîmplinire transpare din fiecare text al lui Merlich Saia. Petrecerile, vinul, ginul tonic și mai ales muzica pe fondul căreia au loc descătușările pregătesc intrarea într-un alt timp. femeile s-au oprit. eu continui să dansez. cad de mai multe/ ori pe parchet. mă ridic. cad din nou. par un bărbat/ împușcat în același timp de cele mai frumoase femei.
aici doar se trăiește/ și se moare în fiecare zi. așa zic cei care rămân vii.
Puiul negru de pisică pândește unduirile. Fantoșele amenințate de valurile delirului se mișcă în decorul unei vieți simulate. Înlănțuirea de mișcări frenetice este asemănătoare unui ritual de inițiere într-un tărâm străin care remodelează percepțiile. Trimiterile muzicale întregesc sensurile poemelor. Cântecul lui Nancy Sinatra survolează aceeași zonă a sensibilității rănite și schițează dimensiunea violentă a sentimentului erotic: Bang bang, he shot me down/ Bang bang, I hit the ground/ Bang bang, that awful sound/ Bang bang, my baby shot me down. În final, dependența de oameni și de obiecte se estompează odată cu retragerea din vârtejul bizar al anotimpurilor, așteptările promise de vara veșnică sunt contrazise, iar rezistența umană se șubrezește după toate scenariile jucate.
Poezia lui Merlich Saia integrează straniul în cel mai firesc mod, înfățișând conștiințe încercate de obsesii felurite. Zvonul morții reprezinta unda de șoc necesară pentru prefigurarea unui exercițiu modelator al firii. ai grijă/ va fi o altă zi fără nici o altă zi după.
[ AICI puteți consulta programul Festivalului „Poezia e la Bistrița” unde este invitat și poetul Merlich Saia.]
*Amalia Carciuc, membră a Clubului ALECART, redactor al revistei „Timpul”, este studentă la Facultatea de Litere.
