Dacă nu auzi decât tăcerea înseamnă că sunetele nici nu există. La capătul drumului: cerul

Dacă respiri înseamnă că exiști. Că încă trăiești. Dar cum ar fi ca într-o zi respirația ta să nu-ți mai aparțină? Gândește-te că cineva, dacă ar putea, ți-ar lua inclusiv dreptul de a inspira și de a expira, te-ar privi – indiferent și gol – cum te sufoci și nu ar schița nici cel mai mic gest de a te salva, deși poate ați crescut împreună, ați ascultat aceleași cântece, v-ați îndrăgostit, aveți o mamă, un frate, o soră, v-a durut când v-ați împiedicat sau v-ați bucurat când vi s-a întins un colțuc de pâine – tu și ei, în spații diferite, dar împărțind aceeași realitate umană. Cine sunt ei? Nu soldații care păzesc convoaiele de deținuți, nici kirghizii sau kazahii, nu vecinii, ci ei, oamenii. Oamenii care l-au uitat pe Dumnezeu închinându-se la idoli străini: la ideologii, la interese personale, la goana după avut, la trădare, la frică. Oamenii căzuți. Fiindcă, în fapt, Capătul drumului este o carte despre multiplele capcane ale umanității pierdute, o incursiune în cauzele trădării – atât de factură națională, cât și (în primul rând) de natură personală, o analiză a metamorfozei și decăderii umane, un amalgam de fapte, imagini, urlete, gânduri rupte toate din tăcerea primordială a spațiului natal pierdut și atribuite aici Anei Blajinschi. Bunica aceasta, rostitoare a propriei supraviețuiri, a fost pentru mine o călăuză maternă spre viața în stepele Kazahstanului, o ființă cu un destin tragic care își alungă sfârșitul în aceeași măsură în care și-l dorește pentru a putea pune capăt experienței trăite, care o macină și o expulzează brutal din nevinovăția copilăriei, obligând-o să fie martoră a propriei deportări și supraviețuitoare a unui timp istoric marcat de rău.

Pentru această bunicuță devenită ruda mea de departe, ruda pierdută și regăsită doar datorită Lilianei Corobca, rememorarea traumei lagărului este o formă de eliberare salvatoare.

Ana își simte la o vârstă extrem de fragedă viața desprinzându-se ca un mecanism autonom de corpul gazdă și mergând pe alte margini, paralel cu ea, cea dinainte, spre conștiința extremă a necesității de a supraviețui în Siberiile pustii. Căci, într-adevăr, această Siberie sângeroasă a mijlocului secolului XX nu pare altceva decât o încremenire definitivă în timp, o dizolvare permanentă a individualității, devenind iluzia cruntă a unei salvări necesare, singurul cer spre care surghiuniții mai îndrăznesc să-și înalțe privirile sub amenințarea morții. Siberia le va fi singurul „acasă”, un acasă atât de umilitor și de străin, încât, paradoxal, vor învăța ce este adevărata iubire de semeni tocmai în locurile și în momentele în care aceasta lipsește cu desăvârșire.

Plină Siberia de morți. De foame, de sete, de zăpușeală, de oboseală, de dor, de cruzime, de nedreptate, de indiferența celor cu putere.

De-a dreptul zguduitor, romanul Lilianei Corobca propune cititorilor o mărturie a existenței, o confruntare directă cu o realitate despre care cunoaștem prea puțin și pe care o refuzăm poate din dorința de a ne învălui și mai profund în coconul de lapte și miere al propriei ignoranțe. Pe acest drum din Bucovina spre imensitatea stepei și înapoi spre Bucovina se construiesc treptat marginile unei căi simbolice, o Golgota ce trebuie urcată individual și colectiv, renunțând la un cartof, la o coajă de pâine, la un strop de apă când celălalt are nevoie de ele mai mult decât tine. E, în primă instanță, un drum al înstrăinării, al mortificării simțurilor, al maturizării violente, pe parcursul căruia protecția și bucuria vin de unde nu (mai) speră nimeni: de la o păpușă din paie, de la un băiețel deghizat în fetiță de bunica lui în încercarea disperată de a-l salva, de la profesoara de limba rusă, Baibicea noastră dragă, dintr-un vers mioritic sau, pur și simplu, dintr-o parabolă în care vibrează un adevăr mai înalt. Și, poate cel mai profund, din chipul și inima întoarse către Dumnezeu. Frapant analizator al interiorității umane, Capătul drumului este, în realitate, o intersecție de destine, crâmpeie ale unor suflete ultragiate, unde fiecare se închină la Dumnezeul lui și Dumnezeu e același oricum l-ai numi.

– Nu plânge, mamă, că umpli cana cu lacrimi.

– Lasă, va fi mai mult lapte.

În momentul în care li se neagă imperativ și iremediabil individualitățile, românii devin în ochii autorităților străine un popor de barbari, de criminali, saci de carne peste saci de carne fără urmă de vitalitate, înghesuiți într-un vagon de vite. Știind cât de necruțătoare este istoria cu cei care o slujesc, încercam să mă pregătesc pentru ce este mai rău. Dar oare cât de naiv poți fi să crezi că ești vreodată pregătit pentru toate realitățile romanului Lilianei Corobca? Pentru că autoarea scrie cu o ardoare radicală, cu răspundere, obiectivitate și, în același timp, cu o sensibilitate năucitoare despre transformarea omului în captivitate. O priveam pe o Ana de unsprezece ani (automat mă gândeam la naivitatea activităților și percepțiilor mele asupra caracterului uman la unsprezece ani și mă rușinam impudic, dar real) și vedeam cum această Ana de unsprezece ani devine, ca toți ceilalți, pradă a vieții vagonului, a vieții balaurului și cum, prinsă între vocea instinctului și glasul divin, este printre puținii care își păstrează bunătatea, care rămân oameni până la capăt. Acest „capăt” este, în realitate, unul relativ, căci adevăratul drum începe, de fapt, de unde credea că s-a sfârșit. Fiecare personaj este așezat față în față cu propriul caracter, cu propria natură, ca într-un joc uriaș de domino în care elementul perturbator poate fi atât de mic și atât de neînsemnat, încât să-ți distrugă toată credința clădită. Nu mă refer doar la credința în Dumnezeu, omniprezentă, ci la o credință mult mai puternică, la care m-am „convertit” imediat ce am terminat romanul cu lacrimi în ochi: și anume, credința în viață.

Noi, cei tineri, nu ne gândeam deloc la moarte. Noi nu ne gândeam nici la viață.

Cea care întruchipează întru totul această credință în viață este, pentru mine, mama Anei, care pe măsură ce acțiunea romanului înaintează, rămâne parcă în umbră. Totuși, ea persistă ca o conștiință necesară, ca un reper moral și un simbol al speranței și al continuității. Atâta timp cât mama este în viață, Ana se poate adapta oricărei brutalități, poate înfrunta necunoscutul dintre pământ și cer; cât ea trăiește, încă mai are pământul natal în amintiri, ce scumpă a devenit Bucovina noastră dragă și oricât de inaccesibil pare acest pământ edenic, costul pe care îl are de plătit i se pare rezonabil. Puterea de sacrificiu a acestei femei este titanică (Cum de foamea n-a transformat-o într-un animal josnic, ca pe atâția alții?) într-o lume în care foametea era atât de monstruoasă, încât copiii vânau și mâncau șobolani de pe câmp pentru a supraviețui. Imunitatea fetiței la realitatea asupritoare este în relație de interdependență cu jertfa mamei, care moare câte puțin în fiecare zi încă din tren și care nu își dorește nimic altceva în ultimele zile decât un cubuleț de zahăr cu care să îndulcească amărăciunea unei vieți printre străini. Imaginea mamei se suprapunea în mintea mea peste aceea a unei forțe invincibile, care nu poate nicicând ceda. Însă în romanul Lilianei Corobca nimic nu este invincibil, totul este impregnat de vulnerabilitate, dar vulnerabilitatea aceasta, în cele mai grele timpuri, înnobilează și salvează.

Când oamenii mor, supraviețuitorii se bucură.

Tulburător era, în timp ce citeam, să conștientizez acea parte a istoriei în care violența era o constantă,  iar oamenii se adaptau legilor nescrise ale supraviețuirii într-un timp insignifiant de scurt. Iată cât de ușor, cât de dureros de ușor, omenirea se poate întoarce la primitivism! Cât de ușor ar fi putut cădea și Ana în instinctualitatea pe care o cunosc atâția oameni pierduți, posedați de rău, de propria vină, de propriile regrete! Însă pe ea o salvează emoția, emoția firavă, iubirea pe care o simte pentru mamă, pentru Eugen, pentru Kot, pentru ființele slabe din jurul ei. Abia în momentul morții mamei, Ana trăiește o clipă nu de răzvrătire, cât de ezitare, abia atunci o încearcă cu adevărat simțul dreptății, transformând-o sub ochii noștri din fetița încă dependentă de rădăcinile ei în femeia (aproape) independentă, dar având conștiința acestor legături. Cum mănânci pâinea ceea crescută din oasele morților? se întreabă Ana după ce și ea se trezește abia așteptând să moară cineva pentru a-i mânca porția de pâine în vagonul deportaților, iar această bruscă revelație a simțurilor umanității o sperie și ne sperie, pentru că vine odată cu conștiința faptului că ea însăși era la un pas de sălbătăcire.

Ce gust are grâul tuturor nenorocirilor întâmplate acolo și al nenorociților care au murit acolo cu zile, și fără vină, ca mama, ca toți morții noștri?

Capătul drumului este un roman care relevă un adevăr cutremurător, și anume, răspunsul la întrebarea ce (mai) înseamnă supraviețuirea în zilele noastre? Ce (mai) înseamnă eroismul? Ce (mai) înseamnă tortura? Noi la ce anume ne (mai) raportăm când ne plângem că ne este foame, ne este sete, ne e dor? Suntem un popor de călăi sau de victime? Ce și cine (mai) suntem? Mai credem, de fapt, în ceva, în orice ar fi acel ceva? Și noi tot pâine cu pește primim. Dar peștele lui Iisus nu era sărat și noi nu ne săturăm niciodată.

Am murit, am murit cu fiecare om scump care m-a părăsit și acum moartea nu mă mai sperie, nu mă mai doare.

Viața Anei Blajinschi este o suită de pierderi și de regăsiri, de lovituri pe care le primește aparent resemnată, când sufletul ei, de fapt, se răzvrătește aprig. Mai relevant decât realitatea istorică pe care o înfățișează Liliana Corobca mi s-a părut această luptă interioară a Anei, strigăte care încearcă disperat să se exteriorizeze, să își (re)găsească drumul lor spre liniște. Din acest punct de vedere, ființa Cuței se construiește între universul ermetic al vieții-vagon de vite umane și iluzia libertății nesfârșite a necuprinsului, cu care se finalizează călătoria cu trenul. Am plâns un pic, greutatea cerului era copleșitoare, de parcă ne-au trimis aici, la marginea lumii, la capătul drumului, ca să ținem cerul pe umeri, să-l sprijinim ca să nu se prăbușească, stăteam aplecați, umiliți de atâta măreție și de minunea schimbării.

Prizonieratul vagonului impregnat de aerul morților, de strigătele foamei, de umilința mărturisirilor și nevoilor fiziologice își are echivalentul în pustiul necuprins. Deportații ajung la capătul căii ferate și se bucură pentru scurt timp de o falsă eliberare, fiindcă libertatea, în cazul lor, poate fi la fel de chinuitoare ca și captivitatea. Ana simte un atașament ancestral pentru această minune, pentru această lumină, pentru acest infinit călăuzitor, care, în realitate, reprezenta o certitudine a pieirii, fiindcă cine este cel mai mare judecător al nostru, dacă nu însuși infinitul cer? Iar în momentul în care între cer și oameni pare să nu mai existe nicio limită, urletele tăcerii prevestitoare de rău amuțesc, dar își fac simțită prezența.

E aceeași tăcere egală cu ea însăși. Era așa de strașnic să auzi tăcerea din propriul țipăt, încât noi am preferat să tăcem. Mai bine tăcere pentru că toți tac, decât tăcere pentru că toți strigă.

După momentul acesta dominat pentru mine de un fel de sacralitate, o contemplare involuntară a chiar enigmei și miracolului vieții, niciun alt moment nu mai are aceeași intensitate, nici măcar când se descrie confruntarea tinerelor cu ursoaica pentru mâncare. Am rămas sub imperiul acelei vrăji a necuprinsului, iar viața personajelor curgea mai departe ca într-o buclă, suspendată fiind parcă în continuare la un capăt al firului. Hora pe care o dansează româncele noastre pe pământul străin nu este altceva decât o înfruntare a destinului ostil, o pulsiune de vitalitate în pustiul aproape demonic. Faptul că Ana devine matură exact în momentul ajungerii în stepă este un simbol al revenirii la umanitate în acel spațiu ce părea aproape o plăsmuire; pare că viața de până atunci din tren este total izolată de momentul prezent, când de fapt este un singur drum, întretăiat și fragmentat, în care viața și moartea se schimbă periodic în rolul de protagonistă. De ce să mă grăbesc să mor taman acum? M-am liniștit și m-am uitat în jur. Așa am poposit eu în mijlocul raiului acela femeie. Poate de la bucuria cerului prea larg.

Când credeam că aici e capătul, că gata, am ajuns, că mai departe nu-i nimic, nu se mai poate merge, destinul râdea de noi. Viața nu are capăt.

Surprinzător a fost că romanul Lilianei Corobca, deși prezintă o realitate dură, se încheie într-o notă împăcat-optimistă, cu o Ana la 90 de ani care îl așteaptă (nu am să dezvălui de ce natură este această așteptare) pe Eugen, simbol al unei iubiri copilărești unificatoare în timp de urgie. Deși trecerea timpului este incontestabilă, nu am putut să îmi formez imaginea fetiței-băiat de atunci transformate într-un Eugen de 90 de ani. Am terminat cartea cu un zâmbet amar, imaginându-mi un copil de unsprezece ani venind spre Cuța, cu baticul rătăcit peste părul vâlvoi, cu o seninătate angelică, ca un învingător al morții, ca un etern pasager al vieții – comuniunea dintre două vieți, împăcarea definitivă a Anei cu propriul destin.

Ghicitoare: Ce lucru-i acesta? Cu cât se lungește, cu atât mai scurt se face: Viața…

 

Sursa foto: https://filme-carti.ro/

 (*Mălina Turtureanu, redactor Alecart, este elevă în clasa a X-a, filologie, la Colegiul Național Iași.)

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.