Imaginați-vă o reacție chimică între elemente incompatibile. Sau trei relații matematice care, oricât ați încerca, nu pot fi aduse la un numitor comun. Sau întâlnirea dintre un băștinaș amerindian, un afacerist de pe Wall Street și un rocker. Dacă fiecare dintre aceste premise vi se pare improbabilă, atunci încercați ceva mai soft: imaginați-vă că ați putea pătrunde pentru 5 minute în mintea unui elev din orice școală românească (să zicem un elev de liceu, iar ora o alegeți dvs.), apoi în mintea unui profesor (puteți alege un domn sau o doamnă, important e să aibă câțiva ani de activitate la catedră în spate) și, în cele din urmă, gândiți-vă la ultima discuție cu cineva care are copilul încă pe băncii școlii sau aduceți-vă aminte cum ați reacționat când ați fost chemat, în calitate de părinte, ultima dată la școală.
Se ia un grup de tineri care cred în libertatea absolută a vârstei și în capacitatea/dreptul lor de a judeca. Atenția le e îndreptată în mod firesc către propria existență și propriile exigențe (în corelație cu lumea în care au crescut, respectiv, ultimii aproximativ douăzeci de ani de postcomunism și cu spațiul în care își petrec cel mai mult timp: școala). Rezultatul: un grup închis pe facebook în care se postează comentându-se prestația profesorilor. Pierderea controlului: nevoia de adrenalină, dorința de a testa ultima limită, vertijul momentului în care unul dintre ei apasă „Invite” și un profesor are acces pe grup. Se adaugă un număr de profesori (a se vedea definiția din dicționar: „persoană care îndrumă, educă, învață pe cineva”). Deci: un număr de profesori puși față în față cu rezultatele procesului lor instructiv și cu realitatea propriilor persoane – oameni cu mici (sau mai mari) lipsuri, probleme de moralitate, devieri comportamentale. Scandalizați și, în același timp, pătrunși de rolul pe care îl joacă în viața și în educația elevilor lor. Ultima fațetă: părinții puși față în față cu posibilitatea ca fiii și fiicelor să fie exmatriculați.
Un tur de forță în care, în cinci scene autonome și simetric construite, se ciocnesc aceste trei realități incompatibile. Într-un timp condensat, cu tipologii diferite pentru fiecare grup (foarte bine surprinse), cu tensiuni care se extind nu doar în relațiile dintre cele trei „tabere”, ci și în interiorul fiecărui grup în parte. Bogdan Georgescu și actorii Teatrului Național „Radu Stanca” din Sibiu nu încearcă să ofere soluții, nu judecă și nu mizează pe efecte scenice. Doar radiografiază. Surprind fâșii de realitate pe care le pun sub o lumină egală ca intensitate și o fac într-un spectacol dezvoltat pe tehnici de artă activă, ce are un punct de plecare ușor recognoscibil (e suficient să dai search pe net!), dar care reprezintă realitatea noastră „cea de toate zilele”. O realitate pe care societatea românească (și fiecare dintre „actori”) preferă să o ascundă sub preș. Cu o mișcare scenică minimală (aceeași masă, aceiași actori, doar rotirea scaunelor pentru a surprinde mișcarea și trecerea de la o secvență la alta), reprezentația reușește și datorită unui joc foarte bun al tinerilor actori care printr-o gestică și mimică precise susțin impecabil osatura de replici uneori savuroase, alteori tensionate, drama sau debusolarea acestor personaje. Firescul a fost cuvântul care a definit situarea lor în realitatea surprinsă. Tranziția de la momentul „din afară” și cel „dinăuntrul” se realizează treptat și subliniază clivajul dintre alte două realități: viața propriu-zisă și iluzia vieții, conectarea într-un univers în care tu crezi că ești stăpânul absolut.
Niște tineri butonează telefonul mobil. Mai întâi sunt doi, apoi trei, apoi toți. Un touch și ceea ce știi dispare. Un touch și nu mai există nici responsabilitate, nici teamă, nici singurătate. Și poți transmite orice. În orice limbaj. Simplificat la maxim. Savuroasă scena în care una dintre profesoare „traduce” pentru colegii ei codul. O reducție în care grotescul și absurdul coexistă. Doar că ele au sens. Chiar dacă sensul subliniază doar revenirea la un stadiu prelingvistic. În care gestul aprobator a fost înlocuit de un „like”. În care zâmbetul a cedat în fața unui „share”, în care animalul vânat în realitatea virtuală nu mai poate răni, dar te poate trage la răspundere.
Ruptura dintre realitățile fiecăruia dintre cele trei grupuri e deplină. Și totuși, unitatea întregului e nefisurată. Ce ține acest întreg atât de ferm în picioare? Ipocrizia: forma supremă de anulare a oricărei libertăți. „Trădătorul” a recunoscut, vânătorul devenit victimă a fost eliminat, liniștea s-a reinstaurat. Acordurile și versurile din Gaudeamus igitur au răsunat mai vioi ca nicicând la final. Impropriu termen în cazul piesei lui Bogdan Georgescu. Spectacolul continuă. Nu, nu pe scenă, în viața de zi cu zi. Iar sistemul ne ține bine laolaltă: rebeli și timorați, sceptici sau încrezători, blazați sau încă revoluționari. Chipuri încremenite în imaginea finală. Un singur trup întors. Celula bolnavă a fost eliminată. Celulele și trupul cangrenat nu-i simt lipsa. „Să ne bucurăm împreună”, gaudeamus igitur!
Într-un astfel de teatru, realitatea trebuie doar scrutată, expusă; nu comentată, nu mărită, nu distanțată. Antisocial – o piesă în care EȘTI TU CU TINE ȘI (NU) E BINE.
