Timpul, culorile, temperatura, singurătatea, și apoi, iubirea. Lucrurile care nu există decât în lumea oamenilor. Lucrurile care ne țin sub control, dar care ne fac și liberi. Tocmai aceste lucruri sunt cele care ne fac pe noi oameni.
Acest miniroman al lui Genki Kawamura e ca o broderie țesută nu din fire de mătase, ci din gânduri menite să te provoace. Să te facă să te oprești pentru câteva momente și să-ți îndrepți privirea spre tine însuți, întrebându-te ce ai fi făcut dacă ai fi fost în situația în care se află personajul. La ce ai fi renunțat. Nu dacă ai fi putut rezista ispitei provocării, ci la ce ai fi renunțat pentru a mai câștiga puțin timp. O zi. Sau două. Sau oricâte – în funcție de puterea fiecăruia de a renunța la ceva. Tocmai în asta constă omenescul acestei cărți. Nicio clipă nu îți pui problema că nu ai fi intrat în jocul diavolului. Nu pentru că niciun om nu-i poate rezista, ci pentru că niciodată nu ești cu adevărat gata să renunți la tot. Dar ești dispus să pierzi câte ceva. Câte puțin. Fără a înțelege cu adevărat ce înseamnă această pierdere. Fără a ști cum vei putea trăi apoi cu ea. Fără a te confrunta cu alegerea ta. Când tot înseamnă propria viață, orice zi devine dintr-odată mult. Și atunci nu e nimic neomenesc în a accepta târgul. Ca să câștigi ceva, trebuie să pierzi ceva. O micuță carte de filosofie, în fapt, un ghid pentru a nu uita să te bucuri de ceea ce îți oferă fiecare moment, așa cum literatura japoneză propune constant în ultimii ani, este acest volum grațios.
Doar cu puterea gândului, omul poate deveni extrem de fericit sau extrem de nefericit.
Deși previzibil (sau aproape), Dacă pisicile ar dispărea din lume e o carte emoționantă tocmai prin simplitate. Prin firescul cu care te face să te plimbi printre întrebări și te conduce în direcția soluției dorite, către acel carpe diem! de care, prinși în vălătucul propriilor inerții, uităm. Ghidându-te către lucrurile care contează cu adevărat. În spatele cărora se află mereu oamenii foarte dragi. Atât de dragi și de aproape, încât ajungi să-i consideri ca fiind firesc acolo. O mamă. Un tată. Un prieten stingher și tăcut. Prima iubire. Toți cei de care te-ai debarasat prea ușor sau pe care timpul ți i-a luat. Ca să nu ajungi în situația personajului lui Kawamura: să te împaci prea târziu. Să înțelegi prea târziu. Să poți îndrepta ceva, chiar dacă nu totul. Ca să te poți bucura din timp de timp. Cel mai simplu lucru. Cel mai crâncen și mai dificil lucru. Pentru că, deși știm că ceea ce ni s-a dat e limitat, trăim ca și cum viața ni s-ar prelungi la nesfârșit. Și, deodată, puși față în față cu iminența propriului sfârșit, ne apucă disperarea. Și considerăm o șansă faptul că diavolul ne-a ales, că e dispus să facă un pact cu noi.
Haide, nu te deprima. Pentru că eu sunt aici pregătit să-ți ofer șansa vieții!
Diavolul imaginat de Genki Kawamura nu vrea în schimbul timpului oferit sufletul personajului. E mai ghiduș, mai puțin înspăimântător, de fapt, mai subtil. Diavolul se dovedește celălalt eu al nostru, cel îndepărtat de conștiință și de viața pe care am ales s-o ducem. E spiritul nostru în oglindă, e dublul care ne propune exact ceea ce știe că nu am fost: cred că eu înfățișez viața pe care tu ai fi putut să o trăiești. Adică cel puțin acel tu luminos, care nu se gândește la nimic și care poartă haine țipătoare. Care face tot ce-i trece prin minte, căruia nu-i pasă de cei din jur și care spune tot ce vrea să spună. La început, personajul crede că el este cel care va decide ce va dispărea din lume. Suprema iluzie a fiecăruia că poate face singur curățenie în propria viață și în lume! Se gândește la o pată de igrasie, la lucruri nesemnificative și care nu au legătură directă cu el, ba chiar că în acest ritm, deși are abia treizeci de ani și suferă de o boală incurabilă, ar putea trăi mai mult decât ceilalți. Crede că diavolul s-ar putea mulțumi doar cu ceea ce se află în afară. Dar regulile jocului – pentru că în joc e vorba de viață, de o zi în plus din propria viață – nu sunt atât de facile. Renunțările, deși par a nu avea direct legătură cu sinele, exact asta vizează. Diavolul e cel care alege, iar omul trebuie să consimtă și să înțeleagă semnificația a ceea ce a pierdut. În schimbul vieții mele, am făcut ca din lume să dispară telefoanele, filmele și ceasurile. Iar generozitatea pactului pare nesfârșită. În fapt, perfidia lui. Bărbatului i se permite să dea un ultim telefon, să aleagă un ultim film pe care să îl vadă. Ceea ce înseamnă o reevaluare a oamenilor din jur, a ceea ce e semnificativ. Ceea ce implică o nouă alegere. Și, în cazul personajului lui Kawamura, o reîntâlnire cu propriul trecut, cu propriile greșeli și alegeri, cu ceea ce l-a făcut să fie ceea ce a devenit. E momentul în care înțelege că niciuneia dintre persoanele din memoria telefonului nu ar avea ce să-i spună, că niciun dialog cu vreuna dintre ele nu ar fi o împărtășire a ceva, ci o însăilare de cuvinte de complezență, că memoria externă nu e o prelungire a noastră, ci că doar sufletul și mintea păstrează ceea ce contează. Că nu muzica sau cărțile au însemnat ceva pentru el, ci tocmai filmele, că a alege un singur, ultim film e o imposibilitate. Și atunci rămâne aproape două ore în fața unui ecran alb, puternic luminat, pe care s-ar putea derula propria viață. Un film atât de plictisitor, de insipid, dar care îl obligă să priceapă cuvintele lui Chaplin: Dacă privești viața de aproape, e o tragedie, dar dacă te uiți la ea din depărtare, e o comedie.
Viața pe care ar fi trebuit s-o trăiesc fiind eu însumi, dar pe care n-am trăit-o. Viața în care nici măcar n-am putut să aflu ce înseamnă să fiu eu însumi.
Renunțând la telefoane, la filme și la ceasuri, personajul e obligat să se întâlnească cu oamenii. Cu cei care au contat, cu cei care știu ceva despre el. Prietena de care s-a despărțit, prietenul din gimnaziu și din liceu care l-a învățat să iubească filmele, mama ce murise cu patru ani în urmă și, în sfârșit, tatăl cu care nu mai ținuse legătura. Fiecare întâlnire, reală sau doar prin amintire, îi oferă ceva. Îi arată ceva despre sine. Despre cât de puțin îl cunoști pe cel pe care l-ai iubit când nu el, ci tu ai fost în centrul preocupărilor tale, despre cuvintele care înlocuiesc gesturile și ajung să le sufoce, despre adevărata și necondiționata bunătate, despre grija față de celălalt, despre ce înseamnă să fii cu adevărat aproape, despre gesturi mici de tandrețe, despre cât de ușor te înstrăinezi de cei care ți-au fost alături și nu mai știi cum să recuperezi ceea ce ai avut. Dezvelind, cu fiecare întâlnire, dialog și gând ceva despre ceea ce contează cu adevărat. Până când înțelege că fiecare pierdere, indiferent cât de insignifiantă este, fisurează ceva în el, în ceea ce este viața lui. Că nimic nu trebuie să dispară, fiindcă viața nu ar mai fi ceea ce este. Fiindcă nu ar mai fi viața lui, ci a altuia. Până când ajunge în punctul în care înțelege că viața, cu frumusețea ei crudă și sălbatică, viața cu dezamăgirile și ratările ei, viața palpitând de căldura unui suflet care te iubește necondiționat, micului motan pe care mama l-a cules de pe drumuri și care i-a alinat suferința altei pierderi, e mai presus de propria viață. Era cald și moale, pufos la atingere. De obicei îl luam în brațe pur și simplu, dar acum m-am gândit că așa se simțea de fapt viața. Și alege să iasă din joc. Încercând să se bucure de puținul timp pe care-l mai are. Cu sens.
Poate că ceea ce mi-a cerut Dumnezeu nu a fost să înțeleg valoarea lucrurilor care ar putea dispărea din lume, ci valoarea mea ca ființă umană.
Dacă pisicile ar dispărea din lume e, așadar, un roman despre ce pierzi, la ce poți renunța și cât te costă, ce ți-a oferit obiectul acela cât a făcut parte din viața ta. E un roman despre lucrurile aparent mici, neînsemnate, despre atenția la ceilalți, despre frumusețe, amintiri, oameni. Despre cât suntem. Despre cine suntem când nu mai suntem înconjurați de ceea ce credem că e firesc să fie în jurul nostru, să ne construiască ființa, echilibrul fragil de fiecare zi. De fapt, un roman despre necesare schimbare a unghiului de a privi ceea ce este. Despre o altfel de privire. Nu îndreptată, așa cum ar putea părea, asupra lucrurilor, ci asupra a ceea ce contează. Inițial, diavolul e tentat să-i ceară bărbatului să accepte ca ciocolata să dispară. Apoi, tentat de cuburile așezate cuminte în cutia de pe biroul lui, gustă și nu-și poate duce gândul până la capăt. Nici măcar diavolul nu poate renunța la ceva ce a înțeles că-i face plăcere. Doar omul. Până când ajunge să priceapă cum e să nu mai existe acel lucru. Deloc. Pentru totdeauna și pentru toată lumea. Așadar, Dacă pisicile ar dispărea din lume e un roman despre cum se scurge viața ca firele de nisip printre degetele unui copil și cum poți face nu să le păstrezi cât mai mult, asta e imposibil, ci să reții senzația trecerii lor. În traducerea Magdalenei Ciubăncan.
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
Foto: Andrei Rusu
