Ca un vertij care te înlănțuie până la neputință, copleșitor, e spectacolul regizat de Tudor Lucanu, o punere în scenă a piesei lui I. L. Caragiale ce depășește spațiu-timp și se propagă cu aceeași forță în cotidian. Pentru regizorul spectacolului, masca este cea care ascunde identitatea, dar și cea care aduce la lumină adevărata esență umană. De aici, un spectacol (cu măști) grăitor despre spiritul uman și metehnele acestuia, șarjate la scară vizibilă prin jocul spectaculos al actorilor.
Este de apreciat încercarea teatrului sucevean de a aduce pe scenă, în debutul celei de-a doua stagiuni teatrale, una dintre piesele lui I. L. Caragiale. Structura morală a personajelor caragialiene este recognoscibilă, secționată și adusă la forma ei primitivă, ce surprinde alterarea continuă a umanului în cadrul socialului. Ceea ce le face remarcabile este vulnerabilitatea, detașată și pervertită, stăpână pe sine, manevrând, în același timp, ipocrizia gesturilor profund umane. Despre felul în care poți distruge o societate. Și spectatorul trăiește din ce în ce mai accentuat senzația că lumea pe care o zărește pe scenă îl urmărește în continuare. Deturnând atenția către contextul actual al unei societăți încă neașezate, încă aflate în căutarea unei identități, montarea este impregnată de un absurd aspru, ironie și sarcasm, elemente ce converg spre reliefarea atmosferei unui carnaval al moravurilor, în care măștile sunt o reprezentare solidă, de o acută vizibilitate a slăbiciunii sufletului uman. Urmând aceeași direcție se construiesc cele două planuri: prezentul scriiturii lui Caragiale, care consemnează într-o durată eternizată „drama” elementului uman în social, și derularea propriu-zisă a evenimentelor, în care personajele nu mai posedă calitatea de observator, devenind inevitabil captive.
Marcând date exacte ale cadrului în care se dezvoltă acțiunea (comedie cu trimiteri în zona melodramei şi chiar în zona absurdului), piesa aduce în prim-plan evenimentele desfășurate în frizeria lui Nae Girimea (Cosmin Panaite), unde personajele se zbat între statutul fiziologic și depășirea simțului primar prin apelul făcut moralei. Acțiunea simultană a trei cupluri, formate pe baza moravurilor ușoare, fluctuează între scene de gelozie și presupuse acte de fidelitate, converg spre melodrama sentimentală în care caracterul uman își conturează adevărata ipostază. Niciunul dintre cupluri nu e doar element de fundal, nu e niciodată un prea mult al răului și al surpării morale, în ciuda impresiei că spațiul în care se mișcă toți este din ce în ce mai îngust și mai sufocant.
Jocul actorilor, care, încă o dată, sunt puși în situația de a da pe scenă nu doar măsura talentului lor, ci și suplețea ironiei din spatele replicilor, nu se condensează într-o manieră formală, neasumată, alunecând în derivă de la o scenă la alta, se estompează și se-ncheagă în uman, personajele de pe scenă nefiind altceva decât alte măști puse să ilustreze aceeași realitate. Dualitatea constituită de Mița Baston (Clara Popadiuc) și Didina Mazu (Delu Lucaci) evidențiază o dramă a sufletului feminin, conturată grosier și ironic, lipsită de orice soluție în spiritul absurdului și al penibilului specifice lui Caragiale și depășind grav realitatea celor două personaje. Toți cei din jurul lor se mișcă și trăiesc frenetic: Nae Grimea (Cosmin Panaite) și Iordache (Alexandru Marin), Mache Razachescu (Sebastian Bădărău) și Iancu Pampon (Cătălin Ștefan Mândru). Ei pot alege să plonjeze în acest univers, devenind prizonieri ai absurdului său, ori pot să caute un punct stabil care să reabiliteze un sens desacralizat al feminității, vortex sentimental în care nu poți să mai contempli obiectiv propria micime. Impresionant în acest context este jocul Clarei Popadiuc, care nu renunță la o reinventare perpetuă, calibrându-se pe structura personajelor pe care le interpretează. Mița Baston pendulează convingător între isterie și patetism, transmite către public forța semi-nevrozei feminine ce suferă din dragoste sau din ceea ce rămâne din ea, după ce suflul fierbinte al pasiunii își propagă maladia asupra perimetrului masculin bine definit. Această mișcare, mizând pe clivajul dintre a fi și a fi vizibil prin ceilalți, așază un plus de fatalitate asupra personajului întruchipat de Clara.
În conul de lumină și muzică al carnavalului, care cuprinde siluetele personajelor, luciditatea și epuizarea se reunesc. Deloc deplasată în grotesc, scena capătă prin elementele de decor un aer de modernitate și actualitate, detaliile se convertesc într-un mesaj indirect, de substrat plasat discret către public.
Limitările între universul caragialian al măștilor și realitatea propriu-zisă, punctând acțiunea în planul concret, sunt elemente ale unui spectacol modern. Un carnaval în care dramele amoroase planează asupra conflictelor externe și interioare, în care schimbul de măști nu modifică automat și construcția internă a personajelor, ci o amplifică spre o formă superioară a egoismului. Cu mișcări bogate, actorii converg spre generarea aceleași emoții intense. Spectacolul capătă, paradoxal, o tentă de clasicitate, în sensul în care pune în centru actorul, capacitatea acestuia de a face vizibilă pseudo-drama sentimentală prin aducerea în prim-plan a fiecărui membru.
Există, de asemenea, sugestii ale unor universuri glisante, palpabile, dar refuzate personajelor, în spatele cărora preferă să-și ascundă micile supape sentimentale, care nu ajung să se constituie în realități sufletești. Scena în care Mița transpune pedepsirea iubitului infidel asupra unei păpuși surprinde psihanalitic absența distanțării în timp față de o realitate trăită intens. Lumina decupează treptat realitatea în care se situează adevărata dramă: în spatele obscurității unui inedit perete de celofan, jocul actorului rămâne vizibil, gesturile trădează condensarea interioară, palmele lipindu-se de pelicula transparentă și impermeabilă în actul final al șantajului generat de sentimente. Și totul se consumă în interior, salvarea devenind o manifestare a instinctului de supraviețuire în imediat.
Cromatic, spectacolul este dominat de nuanțe intense, de la detaliile de decor, până la încălțămintea actorilor: variațiuni de nuanțe amplifică intensitatea semnelor în culori tari, pe care le strecoară periodic regizorul, amplificând sentimentul de varietate a personajelor. Trecutul caragialian se actualizează elocvent prin elementele prezentului, de la toposuri la muzica bine aleasă. Transpunerea situației imaginate de Caragiale într-un spațiu contemporan perfect identificabil provoacă starea generală de amuzament, dincolo de soluția ironiei și/ sau a absurdului. Este tipul de spectacol care nu contează pe efecte scenice, construit pe o recuzită polivalentă, într-un spațiu scenic restrâns, care concentrează atenția pe evoluția forței motrice a personajului.
Am remarcat numărul mare de tineri, liceeni și studenți, aflați în sală la premieră: o generație plină de viață și dornică de teatru bun. Au avut și am avut parte, cu toții, de teatru foarte bun. Un spectacol de debut reușit ce promite o stagiune complexă.
Regie: Tudor Lucanu
Autor: I. L. Caragiale
Scenografia: Irina Moscu
Lumini: Irina Moscu
Regia tehnică: Sebastian Rațiu
Distribuția: Cosmin Panaite, Cătălin Ștefan Mîndru, Clara Popadiuc, Alexandru Marin, Delu Lucaci, Horia
Butnaru, Răzvan Bănuț, Sebastian Bădărău, Cristina Florea, Diana Lazăr
Sursa foto: Teatrul Municipal „Matei Vișniec” Suceava
